Au dărâmat sau n-au dărâmat?

Relaţia dintre regimul comunist şi Biserica Ortodoxă nu este o „poveste de succes“. Chiar şi în aceşti ani mai sunt unii care, fără a fi nostalgici, nu cred cu adevărat că Biserica a avut de suferit în mod grav şi constant de pe urma regimului desfiinţat la 22 decembrie â89 şi acordă comunismului românesc circumstanţe atenuante. „Ehei, dacă ar fi vrut, comuniştii români ar fi procedat ca sovieticii în anii â20, când au dărâmat mii de biserici în toată Uniunea Sovietică ori le-au transformat în silozuri şi grajduri de animale. La noi, în afară de excesele specifice «obsedantului deceniu», comuniştii au avut o faţă ceva mai umană. Mai mult decât atât, comuniştii români au încercat să protejeze patrimoniul bisericesc, cheltuind sume uriaşe pentru translatarea cu sute de metri a bisericilor din calea axele noilor bulevarde moderne, construite în anii â80 în Bucureşti.“

Argumente ca cel prezentat mai sus au fost lansate de regimul Ceauşescu, prin agenţii săi de influenţare pozitivă, în toate ţările importante din Vest. Deşi din ţară soseau, pe căi oculte, mesaje disperate privind declanşarea unei campanii incredibile de distrugere a patrimoniului istoric-religios al Bucureştilor, regimul contracara şi transmitea mesaje liniştitoare: „Nu e adevărat, nu se dărâmă nimic, e vorba doar de lucrări de sistematizare şi modernizare a oraşului, iar în situaţii speciale, se adoptă soluţia modernă, ca şi în ţările din vest, de translatare a bisericilor pe noile aliniamente trasate în urma modernizării arterelor de circulaţie“. Unde este adevărul, până la urmă? Nu se ştie ce a declanşat furia comunistă împotriva bisericilor din Bucureşti. S-ar părea că devastatorul cutremur din 4 martie 1977 i-a dat „ideea“ lui Nicolae Ceauşescu de a construi ceva trainic, în stare să reziste chiar şi stihiilor naturii. Evident, trebuia să fie ceva măreţ, la fel ca şi societatea socialistă multilateral dezvoltată, construită de comunişti pe aceste meleaguri. Aşa a încolţit, probabil, în mintea micuţului dictator, ideea de a ridica un „oraş nou“, altfel decât cel vechi, burghez, cu un nucleu de clădiri luminoase şi zvelte, dominate de Casa Poporului, actualmente clădirea Parlamentului. În acest avânt revoluţioar al noilor zidiri, nu era loc pentru clădirile monument-istoric, în special bisericile, pentru că, nu-i aşa, în societatea comunistă de mâine nu aveau ce căuta „arhitectura claselor dominante, care exploatau nemilos poporul şi îşi construiau palate luxoase“ şi nici bisericile, ca locuri de „manifestare a superstiţiilor şi obscurantismului“. Aşa a început totul. Mai întâi, la două luni după cutremurul din martie 1977, o macara loveşte „din greşeală“ turla Bisericii Enei, prilej de a o dărâma la iuţeală, până a se trezi opinia publică încă şocată de nenorocirea de la 4 martie. În anii următori, sunt puse la pământ de excavatoare Biserica Albă-Postăvari, Biserica Spirea Veche, Biserica „Izvorul Tămăduirii“, clădirile Mănăstirii Antim, Mănăstirea Schitul Maicilor, Mănăstirea Mihai Vodă, Mănăstirea Văcăreşti, Biserica „Sf. Vineri“. Uneori, prin intervenţii directe la cuplul Ceauşeştilor, alteori, din nevoia de a arăta Occidentului măcar o urmă din figura onorabilă a regimului din vara lui 1968, comuniştii au acceptat şi soluţia translatării câtorva biserici de pe aliniamentele vechi pe alte amplasamente, dar nu pentru a le proteja, ci pentru a le ascunde în mod meschin în spatele unor blocuri de locuinţe. Astfel, se realizau două deziderate: bisericile rămâneau întregi, chiar dacă după blocuri, iar Occidentului i se putea prezenta o imagine propagandistică a unui regim care respectă trecutul poporului român şi are grijă de monumentele istorice şi religioase. În acest fel, au fost translate bisericile Olari (mutată 58 de metri), Biserica „Sf. Ilie“ - Rahova (51 m), biserica Mănăstirii Schitul Maicilor (245 m), biserica Mănăstirii Mihai Vodă. Ca orice dictator, Ceauşescu punea arătătorul pe o biserică şi ordona scurt: „Pe asta o mutaţi de aici până acolo; dacă nu se poate, o dărâmaţi“. Aici intră în istorie alţi oameni, ingineri şi alţi specialişti care au găsit soluţii tehnice - uneori incredibile pentru anii â80 - de a deplasa clădiri de câteva mii de tone pe distanţe de sute de metri. În felul lor, aceşti oameni se luptau cu dictatorul. Dacă reuşeau să mute biserica din calea bulevardelor sale megalomanice, căştigau bătălia. Dacă nu reuşeau, erau învinşi de sistem şi de cel mai iubit fiu al său -Nicolae Ceauşescu. Povestea acestor oameni este cu adevărat fascinantă. Să ridici o biserică de pe locul ei şi să o deplasezi ca pe un Chivot al Legământului, iată o probă de măreţie şi dragoste pentru toţi cei care s-au închinat în acele biserici. Neamul nostru.