Aurel Vlad, un maestru al „fracturii“

Cu un an înainte de împlinirea celor şase decenii de viaţă, maestrul Aurel Vlad se arată a fi unul dintre cei mai valoroşi artişti plastici cu care ne putem mândri. Lauda nu este de complezenţă, ci vrea să sublinieze un fapt de multe ori pus în umbră. Sculptura nu înseamnă neapărat forţă şi titanism, ci o anumită delicateţe prin care fiecare segment scos în evidenţă străluceşte intens ca un detaliu cosmic într-o lume prozaică.

Numele lui Aurel Vlad este în primul rând legat de o lucrare care avantajează memoria noastră, a tuturor. Este vorba de grupul statuar de la Memorialul Sighet, „Cortegiul sacrificaţilor“, prin care este redată într-un limbaj sobru şi fără drept de replică suferinţa acelora care au fost întemniţaţi acolo şi nu au mai văzut lumina zilei. Ceea ce a făcut sculptorul în nordul ţării este copleşitor şi imprimă o vibraţie providenţială întregului peisaj din jur. Acele corpuri sunt contorsionate şi în acelaşi timp zvelte. Sunt chinuite, dar exprimă şi o deschidere spre cer. Suferă, dar se şi roagă. Rugăciunea lor este întruchipată în fiecare spasm muscular pe care artistul a ştiut să-l facă vizibil prin măiastra sa daltă. Am spus despre el că este „maestrul fracturii“. Cum a recunoscut în numeroase interviuri, Aurel Vlad face parte din generaţia de artişti plastici care au dorit să spargă „întregul“ sculptural. Ei sunt, păstrând proporţiile, ceea ce Rodin mergând până la Brâncuşi au realizat pentru a pune capăt unui conformism neplăcut al reprezentării. Ca şi Vasile Gorduz, membru al altei generaţii, el a împins sculptura spre limite dincolo de care spaţiul se vede mai luminos. Grupul statuar de la Sighet are această calitate de-a face materia transparentă pentru a facilita calea spre transcendent. Pentru un sculptor este extrem dificil să realizeze aşa ceva. Având în vedere materia compactă asupra căreia se apleacă talentul său, efortul de-a deschide ferestre într-un asemenea mediu presupune cu adevărat inspiraţie în sens de pogorâre a harului. Ceea ce şi face Aurel Vlad. Reprezintă un trup, dar acesta nu are nici o legătură cu un ideal profan renascentist de-a pune în evidenţă anatomia umană. Trupurile sale sunt hieroglife încrustate pe o planşă a universului. La Timişoara, când cu doi ani în urmă a vernisat expoziţia „Neliniştile unei lumi“, a dovedit tuturor celor strânşi acolo pentru a-i admira lucrările că epoca monumentalităţii stupide a luat sfârşit.

Avându-l ca profesor pe Napoleon Tiron, Aurel Vlad a înţeles de timpuriu că arta adevărată este fragmentată pentru a se lăsa întregită de duhul atoateîmprejmuitor. Aşa a lucrat şi la Sighet cu sentimentul că este susţinut de undeva de departe. Omagiul său acolo înseamnă o suită de arpegii în lemn şi piatră. Lucrarea capătă un caracter muzical. Este ca un recviem care susură neîncetat. Este o litanie sau ca un psalmodiu ale cărui note sunt imponderabile.

Cu ani în urmă, când am vizitat Memorialul, am fost uluit de expresivitatea  evlavioasă a acestei lucrări. Nu ştiam pe atunci că autorul este un sculptor bucureştean din generaţia mea. Oricâte cuvinte amarnice sau sfioase am spune despre ororile petrecute în puşcăria din Sighet, nu am putea să redăm ceea ce artistul prin limbaj mut sculptural a reuşit. De atunci fiecare expoziţie a sa poartă pecetea de neşters a ce a făcut acolo. Aurel Vlad s-a condamnat astfel să fie autorul unei singure opere. Ceea ce nu-l îngrădeşte, ci-l înnobilează.