Autenticul
Rareori în viaţă ţi-e dat să cunoşti oameni autentici, deopotrivă capabili de chenoză socială şi spirituală. Părintele profesor Dumitru Radu a fost mai înainte de orice o persoană umană autentică. El a ridicat autenticitatea umană la statutul de virtute creştină în toate ipostazele vieţii sale. La prima vedere îl catalogai drept un om al contrastelor, ba chiar luai distanţă dacă-ţi arunca vreo privire tăioasă. Îşi domina interlocutorii ca nimeni altcineva, dar nu ca să îi posede, ci ca să li se dăruiască.
I-am stat în preajmă mai bine de 10 ani, admirându-l tăcut, întrebător şi contrariat. Mă hrăneam din bucuria întâlnirii personale şi-mi luam de la el puterea de a încerca eu însumi firescul vieţii creştine. Te provoca, te mobiliza, te făcea să îţi pui întrebări, te iubea. Era guvernat de lăcomia cunoaşterii lui Dumnezeu şi avea bucuria christică a dialogului.
Pricepea şi împărtăşea Ortodoxia cu precizia matematică dobândită din studiul asiduu al limbilor clasice. Avea o memorie incredibilă, dar mai ales o capacitate de speculaţie cu care-şi dobora orice adversar în ale ştiinţei. Polemiza ore în şir pe marginea unui cuvânt biblic sau a unui citat patristic. Dar nu negocia credinţa ortodoxă. Îl schimb, îl ispitea orice dezbatere pe teme istorice, sociale, economice sau politice. Un preot trebuie să fie şi un intelectual, iar un intelectual nu-şi asumă vocaţia dacă stă deoparte de treburile cetăţii. A asumat această dublă cetăţenie. Creştinul, mai ales cel devenit preot, e dator să asume vocaţia de cetăţean al Împărăţiei cerurilor. Cetăţeanul, mai ales cel devenit profesor universitar, trebuie să-şi ia în serios vocaţia de membru al corpului politic şi să schimbe societatea din interiorul ei. Părintele Radu nu şi-a consumat cetăţenia spirituală doar în Biserică, a refuzat să închidă Biserica în biserici şi L-a mărturisit pe Hristos cu armele modernităţii şi ştiinţei.
Regreta că România postcomunistă nu e mai intelectuală. Că regimul comunist a proletarizat gândirea critică. Că oamenii nu sunt autentici şi că îşi reneagă chipul lui Hristos, peste care aruncă diverse măşti.
Folosea acelaşi registru lingvistic fie că vorbea cu un ierarh, un student sau un analfabet. Nu putea deosebi persoanele umane în funcţie de statutul social şi li se adresa tuturor ca preotul profesor de teologie, cel care nu doar simte, dar şi înţelege că în fiecare credincios sălăşluieşte harul Duhului Sfânt.
În comunitatea parohială era mai întâi Profesorul, şi apoi parohul. Cu smerenie ştia să recunoască meritele altora, cu stângăcie şi ruşine duhovnicească accepta să fie ajutat. Refuza să ştie că anii trec, pentru că eruditul ostaş al lui Hristos încă mai are de luptat pentru credinţa sa.
Părintele Dumitru Radu a făcut parte dintr-o generaţie de teologi care a trăit sub cel puţin trei tipuri de regim politic. Pe fiecare dintre ele le-a înţeles în cele mai fine nuanţe teologice şi filosofice. A fost sedus şi patronat intelectual de părintele Dumitru Stăniloae şi de alţi teologi formaţi în perioada interbelică. Cu voce înaltă îi pomenea pe toţi la Ectenia întreită de la fiecare Sfântă Liturghie. De ce? „Ăştia ştiau carte, tată.“
Energic şi rareori calm, netemător, se hrănea din provocările sociale ale credinţei. N-a renunţat niciodată la a colinda librăriile şi a citi, nu refuza nici o lectură, nici o provocare intelectuală, nu se putea epuiza şi nu obosea. Voia mai mult, ştiind că raţiunea şi credinţa trebuie să fie cel puţin complementare. Repeta că „teologul nu poate fi mormoloc“, că trebuie să fie incisiv şi să nu ezite a mărturisi Adevărul până la capăt.
Teolog savant în sens weberian, enciclopedist din pasiune şi plăcere, universitar de vocaţie, preot din credinţă, cetăţean implicat din nelinişte, dăruitor de bucurie ca personalitate, duhovnic înţelept, nostalgic al firescului, responsabil în fiecare gest, părintele Dumitru Radu a fost mai presus de orice un om al darului. Chiar şi când te mustra, îţi oferea. Oferea şi uita să ceară înapoi. Deodată ce pricepeai că te iubeşte, nu te mai puteai despărţi de el. Niciodată nu plecai de la el nedăruit.
Părinte, fie ca Dumnezeu să-ţi dăruiască bucuria Învierii şi să te aşeze cu sfinţii Săi!