Autonomia politicului

Aşa cum pentru o lume secularizată distincţia ultimă dintre Hristos şi diavol nu spune mare lucru, tot astfel necredincioşii democraţiei caută binele comun în profitul financiar sau charisma personală. Cu toate acestea, politicul este un domeniu autonom şi foarte prezent în natura umană, iar a-l nega echivalează cu depersonalizarea noastră.

Carl Schmitt (1888-1985) este fără îndoială cel mai controversat autor de teorie politică al secolului al XX-lea, nu numai pentru că a fost un apropiat al regimului nazist în perioada 1933-1936, ci mai ales pentru că multe dintre conceptele sale continuă să provoace. Născut în 1888 într-o familie de catolici din Westphalia, a studiat Dreptul la Berlin şi mai apoi la Strasbourg, unde şi obţine doctoratul în 1910. Ca şi contemporanul său Max Weber, Schmitt este îngrijorat de civilizaţia europeană. În timp ce Weber este interesat de capitalismul modern, pentru Schmitt chestiunea principală este cea a statului modern şi a politicii. Devine un intelectual foarte influent, mai ales în timpul Republicii de la Weimar, când îşi propune să înţeleagă forţele centrifuge din interiorul statului german. El a căutat să probeze slăbiciunea liberalismului modern şi a parlamentarismului. S-a alăturat Partidului Nazist în mai 1933, în acelaşi timp cu Martin Heidegger, motiv pentru care a făcut 18 luni de închisoare după terminarea războiului. Dincolo de implicarea sa partizană, concepţia sa asupra politicului poate fi citită şi într-o cheie nonideologică. El vorbeşte despre relaţia dintre liberalism şi democraţie, etică şi politică şi demonstrează că orice studiu ştiinţific asupra democraţiei trebuie să înceapă cu teologia politică. Prieten şi duşman Ce este politicul? Schmitt caută să găsească distincţia ultimă care să definească acest domeniu, după modelul altor domenii autonome: frumos şi urât (în estetică), profitabil şi neprofitabil (în economie), bine şi rău (în morală) etc. Incursiunea spre nucleul politicii îl conduce la distincţia finală dintre prieten şi duşman, o antiteză ce există simultan cu celelalte, dar care în acelaşi timp este autonomă şi total specifică politicului. Prin urmare, prieten şi duşman sunt termeni care trebuie înţeleşi în sensul lor concret, nu ca metafore sau simboluri. El testează această ipoteză în morala creştină, care nu are în vedere în mod explicit relaţia dintre două entităţi politice. Argumentul teologic pentru care această distincţie este valabilă este identificat în Evanghelia după Matei 5, 44: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri". În traducerea latină Vulgata, cuvintele Mântuitorului ("Diligite inimicos vestros") se referă la duşmani personali, nu la cei publici, pentru care s-ar fi folosit hostes (inamici ai statului), nu inimicos (duşmani personali). La fel cum în economie nu vorbim de duşmani, ci de competitori, în plan politic nu putem aplica concepte specifice altor domenii: inamicul politic nu trebuie să fie şi urât din punct de vedere estetic, la fel cum prietenul politic nu are de ce să se ipostazieze în samarineanul milostiv. E mai bine fără politică? Formula lui Carl Schmitt ne ajută să înţelegem că o lume fără politică este imposibilă, întrucât distincţia dintre prieten şi duşman este specifică naturii umane. Eliminarea totală a relaţiilor de (in)amiciţie şi crearea unui singur stat mondial ar însemna, în logica juristului german, negarea politicului. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate vorbi politic în numele binelui umanităţii propunând eliminarea diferenţelor şi chiar a conflictelor: "Când un stat luptă cu un duşman politic în numele umanităţii, nu este un război de dragul umanităţii, ci un război în care un anumit stat caută să uzurpe un concept universal. El încearcă să se identifice cu umanitatea" (The Concept of The Political, 1927). În acest sens, înţelegem că lumea politică este pluriversală, nu universală. Ea presupune o pluralitate de suveranităţi rezultate din voinţa politică a popoarelor. Astfel, "umanitatea" invocată în discursurile şi acţiunile politice devine un concept ideologic şi "ori-cine îl foloseşte nu vrea decât să trişeze" (Pierre-Joseph Proudhon). Suveranitatea Argumentaţia lui Carl Schmitt este foarte potrivită pentru modernitatea de până la jumătatea secolului al XIX-lea. Statul modern european era singurul subiect politic, deci cel care deţinea monopolul politicii, ultima autoritate. Ideea că statul înseamnă politică devine însă greşită atunci când statul şi societatea încep să se întrepătrundă. În acest sens, juristul german investighează problema suveranităţii şi a reprezentării politice în noul context în care omul însuşi devine subiect politic, transformându-se din supus în cetăţean. Definiţia lui Schmitt ("suveran este cel care decide în stare de excepţie" - Teologia politică. Patru capitole despre conceptul de suveranitate, 1922) ne arată că decizia suveranului are calitatea de a imita o minune asemenea lui Dumnezeu, Cel Care singur poate suspenda legile naturii, intervenind în istorie. Pentru că decizia suveranului este asemenea unei minuni divine, relaţia dintre el şi supuşi este una de credinţă: "Nu există politică fără autoritate şi nici autoritate fără un ethos al credinţei" (Roman Catholicism and Political Form, 1923). Reprezentarea Schmitt este ajutat în definirea reprezentării politice de Conciliul I Vatican (1869-1870). Papa primeşte titlul de "vicarus Christi", ca semn al autorităţii sale ca şef al Bisericii Catolice, care îşi are puterea de la Hristos, reprezentându-L pe Hristos şi implicit voinţa Sa. În statele moderne parlamentare, voinţa suverană nu mai este exercitată de un monarh ca uns al lui Dumnezeu, ci de către popor prin Parlament. Cele două grupuri (poporul şi Parlamentul) au o voinţă comună sau constituie două organe diferite ale aceleiaşi persoane. Membrii Parlamentului sunt reprezentanţi ai întregului popor şi au o autoritate independentă faţă de electorat. Parlamentarii nu-şi derivă autoritatea de la votanţii din circumscripţia lor, ci de la întregul corp politic, motiv pentru care parlamentarul nu are mandat imperativ, nu poate fi supus interogatoriului de către alegători, ci răspunde doar propriei sale conştiinţe. Anomalia o întâlnim în statele totalitare şi cel mai clar în sistemul rusesc al sovietelor: parlamentarii erau definiţi drept emisari sau agenţi, servanţi administrativi cu mandat imperativ ce puteau fi rechemaţi în orice moment. Cu alte cuvinte, nu avem ideea de reprezentare politică şi, mai mult decât atât, deşi totul este supus statului, politicul este un simplu "reflex ideologic asupra relaţiilor de producţie". Este, prin urmare, relativizat şi-şi pierde vocaţia sa firească, aceea de a structura autoritatea în societate. Arena politică Lectura lui Carl Schmitt asupra politicului, ca arenă a autorităţii, ne arată că politica nu este un ideal sau o chestiune facultativă. Politicul doar există, face parte din viaţa umană şi, deci, nu i ne putem sustrage. Omul încetează să mai fie subiect creator şi agent al istoriei, dacă încetează să mai fie politic. Prin urmare, politicul este real şi necesar pentru că este un dat al naturii umane căzute în păcat. Totodată, este un domeniu autonom al sferei sociale şi de aceea necesită un limbaj propriu şi o atenţie constantă. Dacă suprapunem felul în care Carl Schmitt definea politicul, ca o situaţie socială care implică opoziţia dintre prieten şi duşman, cu observaţia că în modernitate toate domeniile tind să se autonomizeze între ele (morala de religie, ştiinţa de religie, economia de morală etc.), înţelegem că şi Biserica are o formă politică. Ca societas perfecta, ea trebuie să coexiste cu statul politic, fiind două puteri reprezentative care se confruntă una cu alta ca parteneri. Când un stat luptă cu un duşman politic în numele umanităţii, nu este un război de dragul umanităţii, ci un război în care un anumit stat caută să uzurpe un concept universal. El încearcă să se identifice cu umanitatea." Carl Schmitt