Aventura istorică a umanului

Un articol de: Pr. George Aniculoaie - 31 Ianuarie 2013

Lumea în care ne-am născut ieri nu mai este aceeaşi cu cea în care trăim astăzi. În mod implacabil ea se schimbă, şi noi odată cu ea. „Nici un om nu se scaldă de două ori în acelaşi râu!“, spunea Heraclid. Ne-o dovedeşte periplul prin istoria lumii, din Antichitate până astăzi, la care ne invită istoricul şi cercetătorul ştiinţific Petre Guran. Împreună cu el vom descoperi ce însemna viaţa pentru oamenii de acum 3.000 de ani, care n-au cunoscut pe Hristos, şi semnificaţia ei pentru noi, cei de azi.

Societatea antică ilustrează a­legeri foarte diverse în ra­por­­tul omului faţă de viaţă şi moarte. Care era valoarea vie­ţii şi a morţii pentru omul antic?

În societăţile antice nu exista no­ţiunea de drept la viaţă şi dem­nitate personală, aşa cum o în­ţelegem noi azi. Umanitatea era o noţiune foarte fragmenta­tă. Din punctul de vedere al dem­­nităţii umane, un adult era mai mult decât un copil, un băr­bat mai mult decât o femeie, un ce­tăţean mai mult decât un me­tec, un om liber incomparabil mai mult decât un sclav. Dincolo de condamnările la moarte şi ju­de­căţile sumare, în toate aceste so­cietăţi se practicau diferite for­me de sacrificiu uman. În Ate­na clasică exista încă acel phar­ma­­kos, o fiinţă marcată de soar­tă pentru a reprezenta o umani­ta­te deficientă, un retardat min­tal, un schilod sau diform, un cri­minal, sclav sau prizonier ca­re era întreţinut de comunitate pen­tru a fi executat sau alungat ri­tual în momente de mare pericol social (foamete, epidemie, răz­boi). Acesta era aruncat de pe o stâncă, ars sau lapidat, după ce întâi era purtat prin tot ora­şul pentru a se încărca cu defici­en­ţele societăţii. La Roma, jo­cu­ri­le de gladiatori sunt un sacrificiu dublat de amuzament. La stră­­moşii noştri daci se practica, de asemenea, sacrificiul uman, vo­luntar sau impus, cea mai cu­nos­cută justificare fiind călătoria în lumea de dincolo. Înţe­le­ge­rea vieţii este dominată de pesi­mism, viaţa este mai degrabă o po­vară decât un dar. În orice caz, comunitatea stă deasupra in­­dividului. Siguranţa şi pereni­ta­­tea comunităţii sunt mai im­por­­tante decât fiinţa umană izo­la­­tă, adică individul. Totuşi, în A­­tena democratică a apărut gân­direa morală a lui Socrate ca­re a desco­perit sinele şi a ini­ţi­at construirea individului, ceea ce în greacă se cheamă prosopon, adică chip, faţă. Însă ur­ma­­rea imediată a acestei învă­ţă­­turi care trezea conştiinţa mo­ra­lă a individului a fost condam­na­rea la moarte a lui Socrate de că­tre societatea ateniană. Însă miş­carea filosofică, născută din scri­erile discipolului său, Pla­ton, n-a putut fi oprită. Cu­ren­te­le de filosofie morală platonice, sto­ice, cinice, fiecare, au dus pu­ţin mai departe reflecţia despre om, despre unicitatea individului, despre sensul vieţii şi despre fe­lul în care poţi depăşi su­fe­rin­ţa. Societatea antică târzie este de­ja puternic mişcată de această re­flecţie despre uman şi destinul lui special. Paralel cu desco­pe­ri­rea măreţiei omului încep să moa­ră şi divinităţile absurde şi gro­teşti ale păgânătăţii.

Tradiţia iudaică vedea omul ca pe o creatură făcută du­pă chipul lui Dumnezeu. Prin ce consideraţi că în vi­zi­­u­nea iudaică viaţa era mai pre­ţuită decât la popoarele pă­gâne?

În Biblie avem emoţionantul e­pisod al „sacrificiului lui Isaac“, în care suntem puşi întâi în faţa u­nei situaţii aparent absurde. Dum­nezeu îi dăruieşte unui cuplu bătrân un fiu, ca apoi să-i cea­ră tatălui să-I aducă jertfă u­ni­­cul fiu născut miraculos. E­mo­ţia şi indignarea cititorului con­tem­­poran sunt aduse la paro­xism, înainte ca Dumnezeu să-şi dez­văluie intenţia: exaltarea cre­dinţei în sensul superior - ce­ea ce înseamnă raţional şi drept - al celor cerute de acel Dum­nezeu cu care Avraam vorbise. Jert­fa umană este substituită cu o jertfă animală, pentru a în­ţe­le­ge mai bine că aceasta îşi are o­ri­­ginea în jertfa umană. Este pri­ma revelaţie istorică şi teolo­gi­că a ieşirii de sub blestemul jert­felor umane. Când fiii lui Ia­cob vor să-l omoare pe Iosif, a­pa­re deja o inhibiţie care seamănă cu procesul de dezbatere internă a conştiinţei morale. Când Moise pres­crie legile ritualice pentru is­raeliţi, el dezvăluie şi funcţia ţa­­pului ispăşitor. În Levitic 16 ci­tim chiar despre un ţap care es­te izgonit în deşert ca să moa­ră purtând păcatele poporului. Dar de fapt, aşa cum înţelegem pâ­­nă azi expresia „ţap ispăşi­tor“, es­te vorba de o jertfă care preia vi­novăţiile altora, o jertfă i­no­­­cen­tă, omorâtă pe nedrept, dar ca­re este obligată şi convin­să să re­cunoască păcate fictive. Aici es­te vorba de definiţia însă­şi a jert­fei umane, pe care o vom re­gă­si în afirmaţia lui Caiafa că mai bine este să moară un om pen­tru popor decât poporul în­treg (In. 18, 14). În cele din ur­mă, regele David în Psalmul 50 în­­ţelege că jertfele umane nu pot fi o exigenţă a unui Dumnezeu ca­re se revelează progresiv ca un Dumnezeu al iubirii: „Iz­bă­veş­te-mă de vărsarea de sânge, Dum­nezeule, Dumnezeul mân­tu­irii mele; ...de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; dar arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dum­nezeu este duhul umilit“. Încu­nu­­narea revelaţiei vetero-testa­men­­tare despre un Dumnezeu opus jertfei se găseşte în Cartea lui Iov şi în profeţia lui Isaia despre servul Domnului. Iov spune că Dumnezeu nu defineşte drep­ta­­tea ca distribuţie propor­ţio­na­lă de pedeapsă şi răsplată. Aşa-zi­şii prieteni ai lui Iov vor să-l tran­sforme în ţap ispăşitor, vor să facă din el o jertfă exemplară, con­damnată de Dumnezeu prin pier­derea puterii financiar-po­li­ti­ce şi a demnităţii sociale (cap. 17-19), şi deci pregătită să fie sa­cri­ficată, numai să-şi recu­noas­că vina. Or, operaţia de culpa­bi­li­­­zare a victimei eşuează, Iov spu­ne „sunt nevinovat“. Iov de­vi­ne avocatul lui Dumnezeu şi res­pinge rolul ţapului ispăşitor şi mecanismul jertfei umane.

Biserica învaţă că fiinţa u­ma­nă a fost răscumpărată prin jertfa lui Hristos. Care es­te plusul pe care îl aduce creş­tinismul, începând cu a­cor­darea libertăţii creştinis­mu­­lui de către Constantin cel Mare? Ce model a oferit în această privinţă Imperiul Bizantin?

Formula aceasta paulină a jert­­fei răscumpărătoare este foar­­te delicată şi a fost adesea gre­­şit înţeleasă. Cine cere jert­fă? Tatăl? Dar Hristos ne spu­ne „Eu şi Tatăl una suntem“ (In. 10, 30), şi tot Hristos spune „mi­­lă voiesc, iar nu jertfă“ (Mt. 9, 13). Atunci cum poate Tatăl să vrea jertfă? Sau poate e stă­pâ­ni­to­rul acestei lumi cel care ce­re jert­fa? Dar ce poate face a­cest fals stăpânitor de unul singur, în fa­ţa lui Dumnezeu? Ni­mic. El is­pi­teşte şi acţionează prin liberul-ar­bitru al omului. Omul este cel ca­re cere jertfă, pen­tru purifica­rea propriilor pă­cate. Pentru cei ca­re Îl con­dam­­nă pe Hristos, El nu este ne­vinovat. A avut loc o ju­de­ca­tă cu doi martori! Este un caz ti­pic de jertfă umană. Nu­mai că Hristos spune „sunt nevi­no­­vat, nu pentru vina Mea Mă con­damnaţi, ci pentru vino­vă­ţi­i­­le voastre“.

Istoria a continuat să lucre­ze la construirea umanului şi du­pă În­­trupare, tocmai prin a­pro­­pi­e­rea dintre uman şi divin pe care a realizat-o Întruparea hris­tică. Im­­periul Roman târ­ziu, Bi­zan­ţul, a mai făcut încă un pas în sen­­sul recunoaşterii per­soanei şi a dat moralei e­van­ghelice ro­lul de lege. Dar da­că omul se con­du­ce după le­gea din sufletul său şi pu­terea vo­inţei sale, so­cie­­tatea se con­du­­ce prin legi ca­re se impun cu for­ţa printre oa­m­eni. Chiar da­că este evident că în­creş­ti­na­rea puterii romane a dus la o îm­­blânzire a mo­ra­vu­ri­lor so­cie­­­tăţilor acelor vremuri şi la o di­­minuare a violenţei, to­tuşi Im­­pe­riul Bizantin a fost o struc­­tu­ră de putere. Reali­za­rea aces­tui im­periu a fost de a per­­mi­­te creş­ti­nismului evan­ghe­lic şi patristic să se exprime în for­me auten­ti­ce.

Odată cu Renaşterea are loc în­depărtarea de valorile creş­­tine privind viaţa şi moar­tea. Pe ce fond a apă­rut aceasta?

Nu explicăm nimic dacă pu­nem în seama Renaşterii în­de­păr­­tarea de valorile creştine. Creş­­tinismul nu a fost o formă de societate pe care Renaşterea ar fi dislocat-o. Redescoperirea An­­tichităţii, mulţumită intelec­tu­­­alităţii bizantine emigrate în Ita­­lia, reflecţia filosofică asu­pra u­­manului au îmbogăţit gân­­direa Oc­cidentului medie­val. În ace­laşi timp, Renaşterea es­­te te­re­nul celor mai pătimaşe răz­boaie re­ligioase. Evan­ghe­li­i­le nu-şi du­seseră până la capăt o­pera de dez­văluire a legilor ne­drepte ale so­cialului, de eli­be­­rare a persoa­nei de sub tirania societăţii. Eu­ro­pa clasicis­mu­­lui continuă o­pe­ra de dez­vă­lu­ire a Evangheliilor: ci­ne scoa­te sabia de sabie va muri. Re­zul­tatul final a fost in­ven­­tarea drep­turilor omului.

Care sunt repercusiunile Re­­naşterii asupra societăţii con­temporane?

Ceea ce vreţi să aflaţi dvs. a­cum este cum se sfârşeşte aven­tu­­ra istorică a umanului: că­de­rea individului în sine, inte­rio­ri­­ta­­tea ca abis al eului. Să lă­săm de­o­parte Renaşterea. Re­de­fi­ni­rea umanului în secolul XX a a­vut loc în contextul celor mai te­ri­­bile conflicte militare din istoria omenirii şi al celor mai şo­can­te forme de violenţă: răz­boiul total şi regimurile po­li­tice totali­ta­re. Aici se înscrie adevăratul mo­ment de infle­xi­u­­ne al omului mo­dern. Toate sa­crificiile u­ma­ne ale so­cie­tă­ţi­lor anteri­oa­re s-au văzut re­ca­pi­­tulate în acest sângeros secol XX, care poa­te fi citit ca o ne­sfâr­­şită sce­nă de linşaj colectiv. U­mani­ta­tea tre­zită din beţia sân­gelui a lu­at-o la fugă de si­ne însăşi prin­tr-un hedonism ale cărui li­mi­te se materiali­zea­ză în spasmul final al su­pra­­dozei. Omul nou este un in­di­­­vid care se răz­bu­nă pe socie­ta­­tea drapată în u­to­pie, euta­na­siindu-şi predeceso­rii şi a­vor­tân­du-şi succesorii, res­­pingând ori­ce răspundere so­ci­a­lă. Re­de­fi­nirea umanului ca drept ex­clu­siv al individului ti­tu­­lar al cli­pei istorice este o deri­vă au­to­­definită fără viitor. Nici a­vor­tul, nici eutanasia (sau în for­ma sa mai crudă abando­na­rea bă­trânilor), nici homosexua­li­­ta­tea nu sunt o invenţie a mo­der­­nităţii. În Grecia clasică se prac­­tica prunc­u­ciderea selecti­vă, mai ales a fetelor, dacă se năş­­teau în exces într-o familie sau comunitate, iar în alte so­cie­­tăţi antice, expulzarea bă­trâ­­ni­lor. Societăţile creştine au avut ma­rele merit că au integrat în sâ­nul lor aceste catego­rii lipsite de apărare. Dre­ptul la viaţă a în­­semnat în primul rând dreptul de a nu fi omorât. Dar atunci când gestul de apă­ra­re s-a tran­s­­for­mat în pe­deap­să capitală pen­tru agresor, ori­zon­­tul de aş­tep­tare al Evan­ghe­liei a fost de­pă­şit. Cum nici Evul Mediu nu es­te o societate ca­re să fi realizat in­tegral E­van­ghelia, nici lumea noas­tră con­temporană nu este lip­sită de lumina Evangheliei. Pâ­nă la per­secuţiile finale, o so­cie­­tate a li­bertăţii este contextul în care şi răspunderile sunt asu­ma­te pâ­nă la capăt, iar răb­da­rea dra­gostei, lăsată să ro­deas­că.