Aventura istorică a umanului
Lumea în care ne-am născut ieri nu mai este aceeaşi cu cea în care trăim astăzi. În mod implacabil ea se schimbă, şi noi odată cu ea. „Nici un om nu se scaldă de două ori în acelaşi râu!“, spunea Heraclid. Ne-o dovedeşte periplul prin istoria lumii, din Antichitate până astăzi, la care ne invită istoricul şi cercetătorul ştiinţific Petre Guran. Împreună cu el vom descoperi ce însemna viaţa pentru oamenii de acum 3.000 de ani, care n-au cunoscut pe Hristos, şi semnificaţia ei pentru noi, cei de azi.
Societatea antică ilustrează alegeri foarte diverse în raportul omului faţă de viaţă şi moarte. Care era valoarea vieţii şi a morţii pentru omul antic?
În societăţile antice nu exista noţiunea de drept la viaţă şi demnitate personală, aşa cum o înţelegem noi azi. Umanitatea era o noţiune foarte fragmentată. Din punctul de vedere al demnităţii umane, un adult era mai mult decât un copil, un bărbat mai mult decât o femeie, un cetăţean mai mult decât un metec, un om liber incomparabil mai mult decât un sclav. Dincolo de condamnările la moarte şi judecăţile sumare, în toate aceste societăţi se practicau diferite forme de sacrificiu uman. În Atena clasică exista încă acel pharmakos, o fiinţă marcată de soartă pentru a reprezenta o umanitate deficientă, un retardat mintal, un schilod sau diform, un criminal, sclav sau prizonier care era întreţinut de comunitate pentru a fi executat sau alungat ritual în momente de mare pericol social (foamete, epidemie, război). Acesta era aruncat de pe o stâncă, ars sau lapidat, după ce întâi era purtat prin tot oraşul pentru a se încărca cu deficienţele societăţii. La Roma, jocurile de gladiatori sunt un sacrificiu dublat de amuzament. La strămoşii noştri daci se practica, de asemenea, sacrificiul uman, voluntar sau impus, cea mai cunoscută justificare fiind călătoria în lumea de dincolo. Înţelegerea vieţii este dominată de pesimism, viaţa este mai degrabă o povară decât un dar. În orice caz, comunitatea stă deasupra individului. Siguranţa şi perenitatea comunităţii sunt mai importante decât fiinţa umană izolată, adică individul. Totuşi, în Atena democratică a apărut gândirea morală a lui Socrate care a descoperit sinele şi a iniţiat construirea individului, ceea ce în greacă se cheamă prosopon, adică chip, faţă. Însă urmarea imediată a acestei învăţături care trezea conştiinţa morală a individului a fost condamnarea la moarte a lui Socrate de către societatea ateniană. Însă mişcarea filosofică, născută din scrierile discipolului său, Platon, n-a putut fi oprită. Curentele de filosofie morală platonice, stoice, cinice, fiecare, au dus puţin mai departe reflecţia despre om, despre unicitatea individului, despre sensul vieţii şi despre felul în care poţi depăşi suferinţa. Societatea antică târzie este deja puternic mişcată de această reflecţie despre uman şi destinul lui special. Paralel cu descoperirea măreţiei omului încep să moară şi divinităţile absurde şi groteşti ale păgânătăţii.
Tradiţia iudaică vedea omul ca pe o creatură făcută după chipul lui Dumnezeu. Prin ce consideraţi că în viziunea iudaică viaţa era mai preţuită decât la popoarele păgâne?
În Biblie avem emoţionantul episod al „sacrificiului lui Isaac“, în care suntem puşi întâi în faţa unei situaţii aparent absurde. Dumnezeu îi dăruieşte unui cuplu bătrân un fiu, ca apoi să-i ceară tatălui să-I aducă jertfă unicul fiu născut miraculos. Emoţia şi indignarea cititorului contemporan sunt aduse la paroxism, înainte ca Dumnezeu să-şi dezvăluie intenţia: exaltarea credinţei în sensul superior - ceea ce înseamnă raţional şi drept - al celor cerute de acel Dumnezeu cu care Avraam vorbise. Jertfa umană este substituită cu o jertfă animală, pentru a înţelege mai bine că aceasta îşi are originea în jertfa umană. Este prima revelaţie istorică şi teologică a ieşirii de sub blestemul jertfelor umane. Când fiii lui Iacob vor să-l omoare pe Iosif, apare deja o inhibiţie care seamănă cu procesul de dezbatere internă a conştiinţei morale. Când Moise prescrie legile ritualice pentru israeliţi, el dezvăluie şi funcţia ţapului ispăşitor. În Levitic 16 citim chiar despre un ţap care este izgonit în deşert ca să moară purtând păcatele poporului. Dar de fapt, aşa cum înţelegem până azi expresia „ţap ispăşitor“, este vorba de o jertfă care preia vinovăţiile altora, o jertfă inocentă, omorâtă pe nedrept, dar care este obligată şi convinsă să recunoască păcate fictive. Aici este vorba de definiţia însăşi a jertfei umane, pe care o vom regăsi în afirmaţia lui Caiafa că mai bine este să moară un om pentru popor decât poporul întreg (In. 18, 14). În cele din urmă, regele David în Psalmul 50 înţelege că jertfele umane nu pot fi o exigenţă a unui Dumnezeu care se revelează progresiv ca un Dumnezeu al iubirii: „Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; ...de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; dar arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit“. Încununarea revelaţiei vetero-testamentare despre un Dumnezeu opus jertfei se găseşte în Cartea lui Iov şi în profeţia lui Isaia despre servul Domnului. Iov spune că Dumnezeu nu defineşte dreptatea ca distribuţie proporţională de pedeapsă şi răsplată. Aşa-zişii prieteni ai lui Iov vor să-l transforme în ţap ispăşitor, vor să facă din el o jertfă exemplară, condamnată de Dumnezeu prin pierderea puterii financiar-politice şi a demnităţii sociale (cap. 17-19), şi deci pregătită să fie sacrificată, numai să-şi recunoască vina. Or, operaţia de culpabilizare a victimei eşuează, Iov spune „sunt nevinovat“. Iov devine avocatul lui Dumnezeu şi respinge rolul ţapului ispăşitor şi mecanismul jertfei umane.
Biserica învaţă că fiinţa umană a fost răscumpărată prin jertfa lui Hristos. Care este plusul pe care îl aduce creştinismul, începând cu acordarea libertăţii creştinismului de către Constantin cel Mare? Ce model a oferit în această privinţă Imperiul Bizantin?
Formula aceasta paulină a jertfei răscumpărătoare este foarte delicată şi a fost adesea greşit înţeleasă. Cine cere jertfă? Tatăl? Dar Hristos ne spune „Eu şi Tatăl una suntem“ (In. 10, 30), şi tot Hristos spune „milă voiesc, iar nu jertfă“ (Mt. 9, 13). Atunci cum poate Tatăl să vrea jertfă? Sau poate e stăpânitorul acestei lumi cel care cere jertfa? Dar ce poate face acest fals stăpânitor de unul singur, în faţa lui Dumnezeu? Nimic. El ispiteşte şi acţionează prin liberul-arbitru al omului. Omul este cel care cere jertfă, pentru purificarea propriilor păcate. Pentru cei care Îl condamnă pe Hristos, El nu este nevinovat. A avut loc o judecată cu doi martori! Este un caz tipic de jertfă umană. Numai că Hristos spune „sunt nevinovat, nu pentru vina Mea Mă condamnaţi, ci pentru vinovăţiile voastre“.
Istoria a continuat să lucreze la construirea umanului şi după Întrupare, tocmai prin apropierea dintre uman şi divin pe care a realizat-o Întruparea hristică. Imperiul Roman târziu, Bizanţul, a mai făcut încă un pas în sensul recunoaşterii persoanei şi a dat moralei evanghelice rolul de lege. Dar dacă omul se conduce după legea din sufletul său şi puterea voinţei sale, societatea se conduce prin legi care se impun cu forţa printre oameni. Chiar dacă este evident că încreştinarea puterii romane a dus la o îmblânzire a moravurilor societăţilor acelor vremuri şi la o diminuare a violenţei, totuşi Imperiul Bizantin a fost o structură de putere. Realizarea acestui imperiu a fost de a permite creştinismului evanghelic şi patristic să se exprime în forme autentice.
Odată cu Renaşterea are loc îndepărtarea de valorile creştine privind viaţa şi moartea. Pe ce fond a apărut aceasta?
Nu explicăm nimic dacă punem în seama Renaşterii îndepărtarea de valorile creştine. Creştinismul nu a fost o formă de societate pe care Renaşterea ar fi dislocat-o. Redescoperirea Antichităţii, mulţumită intelectualităţii bizantine emigrate în Italia, reflecţia filosofică asupra umanului au îmbogăţit gândirea Occidentului medieval. În acelaşi timp, Renaşterea este terenul celor mai pătimaşe războaie religioase. Evangheliile nu-şi duseseră până la capăt opera de dezvăluire a legilor nedrepte ale socialului, de eliberare a persoanei de sub tirania societăţii. Europa clasicismului continuă opera de dezvăluire a Evangheliilor: cine scoate sabia de sabie va muri. Rezultatul final a fost inventarea drepturilor omului.
Care sunt repercusiunile Renaşterii asupra societăţii contemporane?
Ceea ce vreţi să aflaţi dvs. acum este cum se sfârşeşte aventura istorică a umanului: căderea individului în sine, interioritatea ca abis al eului. Să lăsăm deoparte Renaşterea. Redefinirea umanului în secolul XX a avut loc în contextul celor mai teribile conflicte militare din istoria omenirii şi al celor mai şocante forme de violenţă: războiul total şi regimurile politice totalitare. Aici se înscrie adevăratul moment de inflexiune al omului modern. Toate sacrificiile umane ale societăţilor anterioare s-au văzut recapitulate în acest sângeros secol XX, care poate fi citit ca o nesfârşită scenă de linşaj colectiv. Umanitatea trezită din beţia sângelui a luat-o la fugă de sine însăşi printr-un hedonism ale cărui limite se materializează în spasmul final al supradozei. Omul nou este un individ care se răzbună pe societatea drapată în utopie, eutanasiindu-şi predecesorii şi avortându-şi succesorii, respingând orice răspundere socială. Redefinirea umanului ca drept exclusiv al individului titular al clipei istorice este o derivă autodefinită fără viitor. Nici avortul, nici eutanasia (sau în forma sa mai crudă abandonarea bătrânilor), nici homosexualitatea nu sunt o invenţie a modernităţii. În Grecia clasică se practica pruncuciderea selectivă, mai ales a fetelor, dacă se năşteau în exces într-o familie sau comunitate, iar în alte societăţi antice, expulzarea bătrânilor. Societăţile creştine au avut marele merit că au integrat în sânul lor aceste categorii lipsite de apărare. Dreptul la viaţă a însemnat în primul rând dreptul de a nu fi omorât. Dar atunci când gestul de apărare s-a transformat în pedeapsă capitală pentru agresor, orizontul de aşteptare al Evangheliei a fost depăşit. Cum nici Evul Mediu nu este o societate care să fi realizat integral Evanghelia, nici lumea noastră contemporană nu este lipsită de lumina Evangheliei. Până la persecuţiile finale, o societate a libertăţii este contextul în care şi răspunderile sunt asumate până la capăt, iar răbdarea dragostei, lăsată să rodească.