Avram Iancu, între istorie şi legendă
Avram Iancu, Crăișorul munților, devine, pe zi ce trece, o ființă esențial legendară. Acesta pare a fi paradoxul unor eroi: pe măsură ce moartea îi exilează în bolgiile neantului, ei par tot mai vii, transformați în legendă, iar comemorarea tinde a se preschimba în aniversare.
A văzut lumina zilei în județul Alba, la Vidra de Sus, și a trecut întru eternitate la 10 septembrie 1872, în Hunedoara, Baia de Criș. La vârsta de 25 de ani, imediat după terminarea Războiului Naţional (1848-1849), Avram Iancu a intrat în legendă. Ne-a fost răpit la doar 48 de ani și de atunci rătăcește printre stele. Abia de-au trecut două veacuri, dar noi am știut dintotdeauna că este veșnic. „În soarta tristă a eroului său naţional”, scria în 1924 istoricul mărturisitor Ioan Lupaş, „poporul român ardelean se obişnuise a vedea însăşi icoana propriei sale vieţi sbuciumate, a propriilor sale lupte, pecetluite cu atâtea jertfe de sânge şi răsplătite cu atâtea speranţe înşelate” (Ioan Lupaş, Avram Iancu, Comunicare făcută în şedinţa Academiei Române la 8 Iunie 1924. Anuarul Institutului de Istorie Naţională, III, Cluj, 1924-1925, p. 29).
Când rememorăm viața și faptele, moartea și veșnicia unui erou sau ale unui martir, este firesc să reconstituim parțial, dacă este vorba de o cercetare preliminară, câteva repere din frământările, mentalul și muzica epocii, care se vor regăsi întotdeauna în destinul și misiunea liderilor. Așa că îl voi invoca și evoca din nou pe același istoric mărturisitor, academicianul Ioan Lupaş, fondator și codirector, alături de Alexandru I. Lapedatu, al Institutului de Istorie Națională din Cluj (1920-1945). Cel ce va fi alungat, în 1950, din Academia Română, alături de alţi 104 membri ai înaltului for academic, Ioan Lupaș, avea să scrie în prefața la Istoria Românilor, lucrare apărută la Sibiu în cinci ediții, începând din 1929 până în 1944, următoarele: „Însemnătatea Istoriei Naţionale ne dă posibilitatea cunoaşterii integrale a vieţii neamului nostru cu toate înfăţişările-i felurite, rezultate dintr-un lung proces istoric. Elementele care au contribuit la desfăşurarea acestui proces n-au dispărut în mormântul trecutului, ci multe din ele îşi continuă acţiunea, determinându-l şi în prezent” (Ioan Lupaş, Istoria Românilor, ediţiunea a XV-a, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, Prefaţă la ediţiunea a V-a, Cluj, 25 Februarie 1929).
Desigur, nu avem timp să descifrăm aceste „elemente”, cum le denumește Ioan Lupaș, care au contribuit la desfăşurarea procesului istoric, dar ele există, cu siguranță, și pot fi regăsite în acțiunile și speranțele politice ale lui Avram Iancu. Răsfoind însă însemnările înaintașilor, am descoperit într-unul din numerele revistei Transilvania din 1926, Anul 57, nr. 3, posibilitatea unei paralele extinse între ethosul unei personalități ca Petru Maior, ethosul lui Avram Iancu și ethosul lui Ioan Lupaş. Cu Biblia în minte, ca arhetip al istoriei, acești bărbați fenomenali au încercat să dea - scria autorul anonim - „viaţă ideilor ducătoare la propăşire, nelăsându-se tulburaţi de aplauze şi de o glorie vremelnică, ascultând şoaptele cele mai intime ale sufletului lor şi oferind ce au mai bun maselor, spre cugetare”. Toți au fost pătrunşi de credința că Historia magistra vitae est (Istoria este învăţătoarea vieţii), dar şi că Historia magistra mundi est (Istoria este învăţătoarea lumii), („Transilvania”, Anul 57, Martie 1926, Nr. 3, Sibiu, p. 1).
Dar numai Avram Iancu, deși înfrânt, pare a avea conștiința că este unul din oamenii providențiali ai neamului, credință pe care o va lăsa ca moștenire, printr-un Testament olograf, scris cu cerneală neagră și datat 20 decembrie 1850: „Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes, dar tocma acum cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi hotărât să dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii şi întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi. Câmpeni, 20 decembrie, Avram Iancu, avocat” (Testamentul olograf al lui Avram Iancu, predat de familia Raţiu Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, 2015).
Am citit ce scria Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană (6 volume) despre Avram Iancu. Am citit ce scria Iorga în Istoria românilor (10 volume) despre Avram Iancu. Am citit și ce scria Constantin C. Giurescu în Istoria românilor (3 volume) despre Avram Iancu. Marii noștri istorici repetau, din păcate, din punctul meu de vedere, aceleași informații, fără prea multe ghilimele.
Un singur istoric, unul din marii noștri istorici contemporani, academicianul Ioan Aurel Pop, reușește să regăsească suflul romantic și revoluționar pașoptist reloaded, atunci când vorbește despre „Crăișorul munților”, în cadrul conferinţei intitulate „Epoca lui Avram Iancu”, parte a manifestărilor culturale organizate de Primăria Municipiului Bistriţa, sub denumirea de „Ateneul de Bistriţa”.
Iată un fragment exemplar din discursul academicianului Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: „Spiritul lui Avram Iancu străbate anii şi va străbate multe secole de acum înainte, cel puţin atâta timp cât va exista poporul român şi atâta timp cât se va vorbi româneşte, fiindcă el este erou naţional şi este aşezat de mult în panteonul naţional, acolo unde stau sfinţii naţiunii...”.
Recitind câteva scrieri de odinioară, descopăr cum discursul academicianului Ioan Aurel Pop pare a continua și aprofunda gândurile lui Octavian Goga, care nota că Avram Iancu „este soldatul conștient al ideii naționale, a cărui spadă lovește de la înălțimea unor principii imutabile, de acord cu catehismul epocii lui”. Acest poet, publicist, vicepreşedinte al Academiei Române (1 iunie 1929 - 30 mai 1932), politician român, prim-ministru al României în perioada 29 decembrie 1937 - 10 februarie 1938 - este vorba de Octavian Goga, acuzat și interzis, de-a lungul timpurilor -, avea să imagineze, la un moment dat, o scenă aproape homerică, de intensă vibrație națională, cu care aș vrea să închei glosele mele pe marginea Istoriilor neamului: „Sub ocrotirea munților neînvinși, la lumina unui foc, țăranul din Vidra, Avram Iancu, și generosul boier muntean Bălcescu urzeau pentru întâia oară, pe urmele mortului de la Turda, Horia, visul unirii tuturora. Până târziu, după venirea rușilor în țară, el a fost un factor activ al echilibrului politic, chibzuit și desfăcut de prejudecăți, neavând alt punct fix în cugetarea lui decât soarta integrală a neamului”.
Gânduri, cuvinte, propoziții care nu ar trebui să fie atacate niciodată de amnezii istorice (Octavian Goga, Avram Iancu).