„Azi e o altă lume. Presa oglindeşte lumea aceasta“

Informarea populaţiei în lumea modernă s-a realizat prin presă. Care este rolul presei, care sunt drepturile şi obligaţiile ziariştilor, dacă aceştia au nevoie de o lege au fost întrebări la care lumea interbelică a căutat răspunsuri. Opinia publică aştepta de la ziare o informare corectă, iar ziaristul trebuia să dea dovadă de cât mai multe calităţi morale: „să nu aibă în vedere altceva decât adevărul; să iubească libertatea; să nu caute să câştige mult; să refuze de a uza de presă pentru a parveni la demnităţi şi să nu accepte decoraţiuni“. Pe de altă parte, unii susţineau că presa nu face decât să reflecteze lumea, cu bune şi cu rele.

Presa modernă pare să aibă precursori neaşteptaţi. Ziarul „Universul“ din 6 martie 1927 a scris despre presa din Imperiul Roman: „Primul ziar - «Gazette de France» a lui Theorphraste Rnaudot, care a fost prima publicaţie franceză zilnică, nu este - după cum sâa scris adesea - primul ziar. În vremea lui August, locuitorii Romei citeau un ziar intitulat «Acta diurna» (faptele zilei) a cărui formă semăna mult cu cea a ziarelor de azi. «Acta diurna» cuprindea acte oficiale, legi, numiri de magistraţi, desbaterile Senatului, ştiri politice, svonuri, rubrici mondene înşirând personalităţile primite de împărat şi împărăteasă, reprezentanţii teatrale, ceremonii funebre şi chiar prevederi meteorologice“. Un mijloc de informare precum ziarul sau radioul puteau să apară oriunde, în subsolul de la metrou sau în deşert: „Un ziar subteran a apărut la Londra“ anunţa „Universul“ din 30 septembrie: „Ziarul «Svenska Dagbladet» anunţă din Londra că primul ziar subteran a apărut sub numele de «The Swiss Cottage». Locul unde se editează acest ziar este indicat astfel: Swiss Cottage Station III, - o gară din Londra care serveşte de adăpost nocturn permanent pentru miile de locuitori ai Londrei. În primul său număr ziarul adresează un salut camarazilor din Vest, cari locuiesc în gările trenului metropolitan în tot timpul nopţii“. Ziarul „Adevărul“ scria despre „Radio în Arabia“, pe 16 ianuarie 1931: „Regele Hedjas şi Nejd a semnat la 5 Ianuarie 1931 contractul cu «Marconiâs Wireless Telegraph Company» pentru construirea a 15 (cinsprezece) staţiuni de radio-emisiune. În afară de cele 15 staţiuni fixe, Marconi e obligat să construiască şi 4 staţiuni mobile, ce vor permite regelui să fie în perpetuă comunicaţie cu cele două capitale ale sale, Mecca şi Ryadht, în timpul îndelungat când străbate vastul deşert (...) Montarea posturilor în deşertul a cărui întindere e aproape de opt ori mai mare decât suprafaţa României, nu va fi desigur uşoară, aparatele trebuind să fie transportate de cămile şi autocamioane, pe o arşiţă ce atinge uneori ^60 gr. C. chiar în luna Mai“. „Curierul dintre noi şi d-ta cititor“ Tot despre „jurnalişti“ se poate citi într-un editorial din „Evenimentul Zilei“ din 10 ianuarie 1940: „Ai păşit, cititorule, vreodată pragul casei, la ora slujbei, ca să nu te fi lovit de ţâncul acela isteţ, cu urechile ânfundate în ţurcană şi cu maldărul de ziare la subsuară? Şi când te-ai înapoiat, după miezul nopii, dela teatru sau dela restaurant, nu tot el ţi-a întins sub ochi ziarul ce-i rămăsese mai de devreme? Te-ai obicinuit întrâatâta cu el, încât nici nu te-ai întrebat de unde vine şi cine este. Dacă-l vei întreba ce este, are să-ţi răspundă fără şovăială: «jurnalist» sau chiar «ziarist». Aşa-i place lui să-şi spue! Dar, oare cum i sâar fi putut spune altfel? E doar colegul nostru. Tovarăş vrednic în robotul cotidian. Curierul dintre noi şi d-ta cititor. Poate, de multe ori, te lipseşti să ne cunoşti, pentru că nu ţi-a ieşit în cale, la timp, piciul împovărat de hârtie şi slovă“. „El ştie bine că şi ziarul, ca şi floare de cactus, nu trăeşte decât douăzeci şi patru de ore. După aceea «marfa se strică». Merge la maculatură iar punga lui rămâne văduvită de câteva parale“. Jurnaliştii şi ziarele româneşti erau obiect de atracţie pentru confraţii americani: „Intelectualii americani la «Adevărul»“, scrie ziarul pe 22 august 1933. „Grupul de 30 de profesori şi ziarişti americani sosit eri în România, pentru o excursie de studii, au vizitat azi dimineaţă la ora 11 ziarele noastre“. Legea presei şi a libertăţii de exprimare O adevărată dezbatere în presa interbelică a avut loc referitor la o lege a presei. Pe 23 ianuarie 1931, „Adevărul“ scrie despre un proiect de lege ce avea ca subiect libertatea de exprimare: „Aflând că guvenul pregăteşte o lege a presei, «Epoca» spune: «Foarte bine, dar am dori ca această lege să fie precedată de aceia a răspunderilor ministeriale. Atunci, şi presa va răspunde de păcate mai puţine» (...) În orice caz, dacă suntem în situaţia dificilă în care suntem noi, azi - apoi un lucru este cert: nu din vina presei, ci tocmai din vina politicienilor care au guvernat cum au poftit, încălcând mai întâiu şi mai ales, libertatea presei! Că azi, aceiaşi politiciani se războiesc cu presa - lucrul e destul de explicabil: întodeauna sistemul diversiunilor a fost în mare cinste, în politica românească. Caracteristic este şi faptul că, din toată presa, acela care face excese şi abuzuri este tocmai presa de partid adică presa inspirată şi întreţinută de politicieni“. Pe 29 martie 1931, „Adevărul“ scrie că „La Cameră sâa depus ieri «Lege a presei şi pentru garantarea publicării şi răspândirii ideilor»“. Astfel, la capitoul I, articolul I era prevăzut „Dreptul de publicare şi de răspândire a ideilor şi opiniunilor prin grai, scris, presă, şi prin orice mijloace radio-electrice, optice sau fonetice este liber, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestei libertăţi în condiţiunile stabilite prin legea de faţă“. La articolul 2 se arată că „Răspunderea pentru exerciţiul acestui drept o au în condiţiunile legii de faţă autorul, directorul, tipograful, impresarul de orice natură şi oricine răspândeşte idei şi opiniuni prin vreunul din mijloacele arătate în articolul precedent, în ordinea precizată“. Printre confraţii de breaslă, ziariştii de la „Adevărul“ din 30 martie 1931 se întrebau: „Ce-i cu legea presei. Cum sâa depus legea pentru încătuşarea presei“. Astfel, „Depunerea legii numită în derâdere «pentru garantarea publicării şi răspândirii ideilor» - când de fapt ea este «pentru împiedicarea publicării şi răspândirii ideilor», a produs aseară, în Cameră, sensaţie. Nimeni nu ştia că guvernul are gata acest proiect“, iar pe 31 martie 1931, „Adevărul“ titra: „Sugrumarea libertăţii scrisului“. Din acelaşi număr, ale cărui pagini erau ocupate în mare parte cu opinii referitoare la acest subiect, se aminteşte de „Comitetul Asociaţiei Generale a Presei Române, adunat în şedinţă în 28 Martie, pentru a discuta proectul de lege a presei“ care „constată (...) că dacă acest proect ar deveni lege, existenţa presei libere ar deveni atât de grea, încât dezvoltarea ei ar fi ameninţată, iar exercitarea profesiunii de ziarist ar deveni aproape imposibil“. Ziariştii şi surmenajul O categorie profesională relativ nouă îşi cerea drepturile. Ziarul „Curentul“ din februarie 1929 scrie despre „Asigurarea ziariştilor pentru caz de bătrâneţe. Discursul din Senat al preşedintelui Sindicatului Ziariştilor cehoslovac“ susţine că „fără ziaristică republica nu sâar fi putut întări niciodată atât de mult înlăuntru şi în afara ei. Această muncă ziariştii o plătesc cu sănătatea lor, cu nervii lor, ajungând înainte de timp în starea de a nu mai putea continua în profesiunea, care nimiceşte pe lucrătorii ei mai mult decât orice altă profesie. Viaţa medie a unui ziarist este cu 10-20 mai scurtă decât cea a altor categorii şi aceasta din motivul că această profesiune nu ştie de odihnă, ci numai de surmenaj (...) Ziariştii au fost singura singura pătură pentru care nu sâa manifestat vreodată vreo grijă (...) Fără o bună ziaristică nu e posibilă democraţia (...) Opinia publică are nevoie de o ziaristică bună şi de un nivel înalt“. „Fiecare popor are presa ce o merită“ Pe 30 iulie 1933 „Adevărul“ scrie despre „Presă şi ziarişti - «Fiecare popor are presa ce o merită» - Dela corespondentul nostru din Paris“: „Zilele acestea a avut loc la Vichy congresul Ligii Franceze pentru Drepturile Omului. La ordinea zilei, a fost între atele, chestia pressei (...) Unul din oratori, totuşi, a fost prectic şi nu sâa pierdut în generalităţi. Este d. George Pioch. El a spus lucruri concrete. A stabilit că «fiecare popor are presa pe care o merită» - ceeace, evident, este adevărat. «Îi cer (n.r. ziaristului), a spus d. Pioch, să nu aibă în vedere altceva, decât adevărul; să iubească libertatea; să nu caute să câştige mult; să refuze de a uza de presă pentru a parveni la demnităţi şi să nu accepte decoraţiuni». L-a citat pe Proudhon care a zis: Se cunoaşte un ziarist că a fost independent prin aceea că nâa putut fi decorat decât după moarte. Azi e o altă lume. Presa oglindeşte lumea aceasta. Nu însă toată“.