Părintele Nicolae Bordașiu: „Biblioteca Morse ne aducea în închisoare balsamul poeziei și al rugăciunii“
Cu deosebită emoție am ascultat cuvântul atât de cuprinzător al domnului profesor Christian Crăciun și m-a impresionat modul în care a surprins atâtea aspecte ale poeziei din închisori și sunt mândru că am putut să cunosc acolo, în închisoare, scrierile acestea. Așa cum spune Zaharia Pană în prefața unei antologii cu poezii carcerale, „zilele de cruntă asuprire au fost și zile de mare înălțare spirituală”.
Poezia carcerală este asemenea unei perle. Așa cum s-a cristalizat perla în trupul scoicii și a devenit obiectul atât de apreciat, așa și poezia s-a cristalizat în suferința pe care au îndurat-o toți cei care au scris în închisoare.
În poezia compusă în închisori nu este exprimat doar sentimentul celui care a compus poezia, ci este o chintesență a tuturor simțămintelor celorlalți, semeni ai lui în suferință, așa cum sunt și doinele noastre, expresia a ceea ce simte întregul popor.
Poezia, în închisoare, a fost cel mai puternic sprijin care putea să ne salveze din mlaștina deznădejdii în care eram aruncați. Modul de a le produce a fost cu totul diferit de ce știu cei care fac astăzi versuri. În închisoare nu aveai nici un mijloc care să te ajute să-ți poți organiza gândurile.
Aceasta a fost marea tentativă de distrugere a culturii și gândirii românești, când regimul comunist, începând cu arestările din 1948, a generalizat ideea de a distruge toată floarea intelectualității noastre. Și indiferent ce coloratură politică au avut, toți au fost adunați la Sighet, la Jilava, la Aiud, Râmnicu Sărat, Pitești sau în alte părți și au încercat să-i facă să decadă de la starea de om gânditor. Noul regim, prin torționarii lui, urmărea ca omul să nu mai fie om de cultură, ci redus la starea de robot, sau unul care să le fie în slujba și în ascultarea lor, din care să poată face ce voiau. Pentru aceasta au introdus metoda Makarenko a reeducării prin bătaie, înfometare și frig. Recent am fost la un congres al foștilor deținuți politici și am constatat că din toată țara s-au adunat circa 200 de oameni, nici unul mai jos de 80 de ani. Și a fost atât de simpatic când a venit cineva și m-a întrebat: „Părinte, ați trecut de 90 de ani?” Da, cu trei, am răspuns. „Ei, atunci sunteți mai în vârstă decât mine, eu am numai 91...” Am rămas în viață atât de puțini care să mărturisim despre ceea ce s-a petrecut în închisori. Fiindcă nu sunt legende, ci vremuri triste și crude pe care le-am înfruntat în închisoare. Cu toate acestea, foarte puțini sunt cei care s-au simțit cu adevărat întemnițați. În aceasta este tăria mare a creștinismului, căci Mântuitorul ne-a avertizat pe toți creștinii: „În lume, necazuri veți avea, dar îndrăzniți, eu am biruit lumea”. Și ne-a ajutat această credință pe care s-a întemeiat viața noastră, a celor care înainte de 1944 am crescut într-o educație creștină fără influențe străine. Eu am avut șansa să mă formez într-un orășel mic, dar cu o educație puternică în școli. Acest orășel a dat 74 de luptători anticomuniști, adică 74 de jertfe pe altarul dragostei de țară. Dintre aceștia, Traian Bodea a fost arestat din școală, iar acum, târziu, a scris niște cărți atât de frumoase și pătrunzătoare, dar atât de necunoscute... Una este „Adolescenți în zeghe”, iar a doua lui carte, „Celula cu gânduri”, este istoria a zece zile de anchete la Securitate, unde gândurile erau atât de prezente și chinuitoare, dar în același timp atât de salvatoare.
„Unul din celulă care știa versuri era o comoară”
În ciuda tuturor interdicțiilor, poezia în închisori a fost reazemul puternic al celor care l-au căutat în ea. Nu știu dacă ați cunoscut poezia lui Aurel Dragodan, care spune despre „biblioteca Morse”. Biblioteca Morse ne aducea în închisoare balsamul poeziei și al rugăciunii. Pentru că, pe lângă poezie, rugăciunea era sprijinul cel mai puternic și cel mai cunoscut. Poezia trebuia s-o înveți pe de rost, dar cu rugăciunea veneai de-acasă și-ți era la îndemână oricând. Biblioteca aceasta era accesibilă celor care aveau un auz mai fin și oleacă de pricepere. Morse este format din linii și puncte, dar acolo nu aveam unde scrie linii și puncte, de aceea se bătea în țeava de calorifer și în felul acesta poezia călătorea pe o parte a celularului sau prin toate zidurile.
Când auzeai litera „V”, însemna că s-a deschis biblioteca. Pe țeavă curgeau poeziile, rugăciunile sau frânturi din Sfânta Scriptură, părți pe care alții le cunoșteau și erau cerute de alți lectori, învățăcei, ucenici. Era impresionantă tăcerea în care se ascultau prelegerile acestea de pe țeava de calorifer. Mai era la îndemână ceea ce era scris pe pereți, dar numai până la un moment dat, când au descoperit caralii - cum li se spunea gardienilor -, toți pereții erau dicționare de limbi străine, manuale de astronomie, cunoștințe de matematici superioare, de chimie de toate gradele și mai ales de poezie. Mie mi-a fost dat să întâlnesc prima poezie în felul acesta, era o glosă a unui inginer, Octavian Tomuță. Poezia aceea n-am regăsit-o în nici o antologie, probabil că n-a păstrat-o memoria nimănui.
Memoria era slujită și de pereți, și de Morse, și mai ales de memorizare. Unul care în celulă știa câteva versuri era o comoară, fiindcă era sprijinul celorlalți. Nu vă puteți închipui, frații mei, cum e să n-ai ce face! Iar poezia a fost alimentul cel mai hrănitor după turtoi și după zeama de varză stricată. De multe ori nu puteai să mănânci ceea ce îți dădeau, dar foamea o astâmpărai cu uitarea de foame prin recitarea de poezii pe care le recitai dacă le cunoșteai și le purtai mereu în minte ca să-ți alunge „plictiseala”, tristețea. Și singurătatea, dacă erai singur, fiindcă una dintre metodele de torturare era singurătatea, izolarea. Am trăit șase luni în izolare totală, în celular, unde o celulă era ocupată de o singură persoană, una era liberă, în așa fel încât nu puteam vorbi la perete. Torționarii aveau psihologi buni, știau cât de apăsătoare este izolarea, dar dacă aveai ca sprijin poezia sau alte lucruri de găsit în memorie evadai fără să pleci, evadai din cea mai cruntă închisoare. Și când am fost la Constanța, unde era Securitatea instalată în localul unei bănci, în locul safe-ului făcuseră celula neagră. Acolo nu aveai nici lumină, nici aer, decât cât intra printr-o spărtură deasupra ușii, și aceea foarte supravegheată. Dar și de acolo puteai evada în memorie. Singurul meu dușman cât am stat acolo au fost pescărușii, care aveau un țipăt prea strident și parcă mă loveau în posibilitatea de a gândi.
Așadar, biblioteca de pe pereți a fost un ajutor mare până l-au descoperit gardienii. Atunci au venit, au jupuit toți pereții, i-au văruit și apoi la control căutau să vadă dacă s-a mai scris ceva și, dacă se găsea ceva, mergeai la izolare, la pedeapsă: frig, foame, sete, oboseala picioarelor, fiindcă nu aveai toată ziua pe ce să te așezi. Îți dădea voie să ai în celulă un hârdăiaș mic fără capac, pe care nu te puteai așeza.
Zaharia Pană, autorul unei antologii de poezie compusă în închisori, care după ce s-a eliberat a ajuns în America, a publicat și un volumaș de poezii proprii, intitulat „Cu acul pe săpun”. Pentru cine a trăit în închisoare spune atât de mult acest titlu. Aveai dreptul să ai asupra ta o bucățică de săpun, cât o foiță de tutun. Cu orice obiect ascuțit, de exemplu o sârmuliță, puteai scobi pe el cuvinte de limbi străine, bucățele de versuri, și îl țineai ascuns în palmă, încât percheziția nu te putea acuza de ceva ilegal. Săpunul a devenit atât de prețios în închisoare, pe el s-au scris opere întregi. În felul acesta „biblioteca” era în funcție și era liberă pentru oricare.
Medicul Nae Nicolau scrie atât de frumos despre mijloacele de lucru ale deținuților. Are o poezie, „Inscripții pe o coajă de săpun”, în care scrie despre cei care „au avut soarta sutelor de mii/ să moară în infernul cel mai crud/ al Jilavelor din țară,/ Pitești, Gherla sau Aiud” și mărturisește că „din credință ne-am făcut scut”. Tot el a scris: „Fără să avem hârtie/ ori cerneală, ori condei/, Am făcut din poezie/ Univers de epopei,// Înfruntând teroarea cruntă/ Ne-a unit, ne-a-mbărbătat/ Cuminecătura sfântă/ Dintr-un vers întemnițat// Din celulă, din cetate/ Au zburat ca un lăstun/ Versurile zgâriate/ Pe o coajă de săpun”.
„Acele poezii au devenit azi învățătură pentru tineri”
De curând, frații mei, am fost la Aiud, unde am văzut circa 1.200 de tineri în procesiune, în această cetate a suferinței, și s-au adunat în fața bisericii, fiindcă în biserică își găsește totdeauna fiecare creștin îmbărbătarea și orientarea pentru viață. După rugăciune, au plecat spre Râpa Robilor, unde sunt mormintele neștiute și unde s-a ridicat acel monument atât de grăitor: pe crucile celor fără de cruce stă sprijinită crucea neamului. Au plecat spre schitul de la Râpa Robilor, unde s-a făcut o pomenire pentru cei care au murit acolo și au fost îngropați în cutii de carton uneori sau în cutii de lemn. În procesiunea lor au purtat și portretele celor care au suferit la Aiud, unii dintre ei poeți, Radu Gyr, Nichifor Crainic, iar versurile lor au fost recitate de acei tineri. Am văzut cum aceste poezii care au fost sprijin moral în momentele de chinuri au devenit azi învățătură pentru tinerii care știu că jertfele acelea nu au fost făcute degeaba. Jertfele acelea au fost făcute pentru ca cei de astăzi să citească în istorie ce înseamnă dragoste de țară, ce înseamnă a zidi catedrale și biserici.
Zice Andrei Ciurunga: „Nu-s vinovat față de țara mea,/ La ora când cobor legat în fiare,/ Să-mi ispășesc osânda cea mai grea,/ Cu fruntea-n slavă strig din închisoare:/ Nu-s vinovat față de țara mea!” Și mai are acest Ciurunga o poezie grăitoare: „Și vom zidi biserică frumoasă/ Cât se întinde cerul coviltir,/ Ca să încapă neamu-ntreg sub patrafir,/ Ca să-l primești cuminecat acasă”. O imagine frumoasă peste care se suprapune Catedrala Mântuirii Neamului, un simbol, care se ridică acum, la Centenarul Unirii. Unde este, Doamne, ziua aceea când neamul acesta va simți cât îl iubește Dumnezeu? Când vor înțelege că și cei din închisori au suferit pentru a se pune temelie acestei catedrale? Poate de aceea a închinat Sfântul Sinod anul acesta de cinstire a celor care au petrecut anii lor cei mai frumoși în închisoare și au zis, odată cu Radu Gyr, „Noi n-am avut tinerețe”. Sau cum zice Crainic: „Am fost sortit să n-am/ Pe-acest pământ nimic,/ Ca pasărea pe ram,/ Cobor și mă ridic// Și pentru aceasta fac/ Osânda cea mai grea/, Nici haina-n care zac/ Măcar nu e a mea”.
„Întreaga închisoare ardea ca un rug aprins”
Fără rugăciune nu am fi putut rezista. Închisoarea este obositoare, dacă n-ai fi avut sprijinul acesta al rugăciunii ar fi fost greu să reziști. O clipă de mare reviriment în închisoare s-a produs când au venit membrii Rugului Aprins. Agenția așa-numită Morse a anunțat întreaga închisoare că au venit părinții Rugului Aprins, între care și părintele profesor Dumitru Stăniloae.
Rugăciunea era sprijinul cel mai puternic, poeziile veneau ca adjuvante, ca suplimente nutritive. Membrii Rugului Aprins erau risipiți peste tot prin pușcărie și au adus cu ei acest suflu nou al rugăciunii, iar pentru cei care le erau aproape era o bucurie sufletească. Fronea Bădulescu iată ce scria și el referitor la acest lucru: „Deschide, Doamne, poarta minții mele/ Cât să cuprind tot ce e necuprins,/ Dă-mi flacăra din focul Tău nestins/ Să urc mai sus de cer, mai sus de stele,/ Cuminecând ființa mea firavă/ Cu un singur strop din necuprinsa-Ți slavă,/ Purificat astfel, te rog, Părinte/ Ascultă-mi cea din urmă rugăminte”.
Eram toți cu gândul la Bunul Dumnezeu, încât, după ce a venit Rugul Aprins, prin semnalul Morse ne uneam toți în rugăciune. Toată închisoarea devenea o singură făclie și, zic eu, dacă s-ar fi putut face o radiografie, s-ar fi văzut cum toată închisoarea ardea ca un rug aprins.
Toată această jertfă din detenție a avut nu doar scopul mântuirii fiecărui om care a pătimit acolo, ci și mântuirea întregului neam românesc.
Conferinţă susținută la Facultatea de Teologie din București, în Aula „I.G. Coman“, la 13 octombrie 2017.