Biserica, așezământ fundamental al societății

Desăvârșirea unității naționale la 1 Decembrie 1918 a avut consecințe multiple nu numai în plan teritorial, demografic, social-economic etc, ci și în cel bisericesc, „beneficiari” în acest sens fiind credincioșii din toate provinciile care s-au unit cu ţara. Ideal pentru care nu s-a acționat din meschine calcule politice, ci printr-o slujire sinceră a câtorva generații de luptători, care au încununat cu jertfa lor mărețul act politic. După Marea Unire, Biserica Ortodoxă Română a cunoscut o perioadă de dezvoltare, întărire și afirmare istorică fără precedent.

Un amplu studiu intitulat „Politică și cultură în România interbelică”, semnat de prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei, prof. univ. dr. Gheorghe Iacob și conf. univ. dr. Ovidiu-Ștefan Buruiană, de la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, scoate în evidență, pe lângă multiplele consecințe de ordin teritorial, demografic, social-economic etc. ale Marii Unirii din 1918, și pe cele din plan bisericesc. În conformitate cu recensământul din 1930, dintr-o populație totală de 18.057.028 de locuitori, 71,9% o reprezentau românii, iar în ceea ce privește apartenența religioasă, cea ortodoxă reprezenta 72,6% din totalul locuitorilor României Unite.

Valoare morală și socială

Conform studiului amintit, la datele căruia vom face referire, în spiritul hotărârilor de Unire adoptate în 1918, noul stat român a promovat o politică de egalitate a cetățenilor, indiferent de neam, limbă sau religie. Prin articolul 22 din Constituția adoptată în martie 1923, statul garanta cultelor libertate „de protecțiune, întrucât exercițiul lor nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri și legilor de organizare a statului”. Doi ani mai târziu, în mai 1925, a fost adoptată Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, iar în aprilie 1928, Legea pentru regimul general al cultelor, care avea să rămână în vigoare până în 1948. În raportul la proiectul acestei legi se arată că „statul nostru, creat și dezvoltat pe temeiurile sigure ale crești­nis­mu­lui istoric, a înțeles în toate împrejurările că Biserica, prin înalta ei chemare spirituală, constituie unul din așezămintele fundamentale în opera de închegare și perfec­ționare a societății ome­nești. Cu atât mai mult (statul) își dă seama de valoarea ei socială astăzi când, în frigurile cumplite ce agită neamurile de pe urma rănilor adânci tăiate de un război istovitor, nevoia unei reculegeri de strânsă și permanentă colaborare urmează realizarea aceluiași scop etic, prin legea lui juridică și, respectiv, legea ei morală”.

Cultele erau clasificate în culte istorice, culte noi și asociații religioase, ultimele stând sub regimul legilor privitoare la asociați în general și la întruniri publice, fiind aici vizate sectele, „care după război s-au sporit în chip neobișnuit, provocând prin acțiunea lor clandestină stări de spirit adânc păgubitoare liniștii și intereselor permanente ale statului (...), fiind nevoie să se ia măsuri severe contra lor, spre a le paraliza acțiunea subversivă”, după cum se arată în lege.

Biserică dominantă în stat

Cu excepția cultului romano-catolic, toate celelalte culte din țara noastră erau autocefale, iar cheltuielile lor erau asigurate, în primul rând, din mijloace proprii, și apoi din ajutorul acordat de stat în raport cu numărul credin­cio­șilor, cu situația materială și cu nevoile lor reale.

Prin lege, Biserica Ortodoxă Română, dar și celelalte culte, a dobândit dreptul de a face instrucție religioasă elevilor din școlile publice și particulare, de a săvârși, prin preoții lor, în armată, în spitalele civile și militare, orfelinate, școli corecționale și penitenciare, servicii religioase de orice natură.

Prin Constituția din 1923, Biserica Ortodoxă Română, „fiind religia marii majorități a românilor, este Biserică dominantă în statul român”.

Creșterea numărului de credincioși ortodocși după Marea Unire (după unele date, el depășea 14 milioane la sfârșitul perioadei interbelice) a impus ca Biserica Ortodoxă Română să fie ridicată la cea mai înaltă treaptă ierarhică. Astfel, în februarie 1925, a fost adoptată prin lege ridicarea Scaunului Arhiepiscopal și Mitropolitan al Ugro-Vlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal, iar Mitropolitul primat Miron Cristea a devenit Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind înscăunat la 1 noiembrie 1925, în prezența Sfântului Sinod, a reprezentanților statului, a celorlalte culte din România și numeroaselor delegații din partea unor Biserici Ortodoxe surori. În luna mai, același an, a fost adoptată Legea statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, care statornicea, conform Constituției, principiile unificării, precum și autocefalia în cadrul Bisericii Ecumenice a Răsăritului. Astfel, aceasta și-a consolidat binemeritatul prestigiu în interior și exterior, contribuind totodată la consolidarea României întregite.

Slujirea în perioada interbelică

În perioada interbelică, Biserica Ortodoxă Română avea 8.279 de biserici, cu 8.257 de preoți și diaconi, 8.279 de cântăreți, 75 de mănăstiri și schituri, cu un personal de 2.842 de persoane. În Biserică funcți­o­nau 10 seminarii, trei facultăți și cinci academii teologice, iar jurisdicția ei se întindea și în afara granițelor țării, asupra co­mu­ni­tă­ților ortodoxe din Paris, Viena, Sofia și Ierusalim, unde exista câte o biserică întreținută financiar de către statul român. Iar pentru comunitățile ortodoxe din America s-a înființat, în 1935, un episcopat ortodox român, fără sprijin material al statului român.

În aceeași perioadă, organizarea canonică și administrativă a Bisericii Ortodoxe Române cuprindea cinci mitropolii, cu eparhiile sufragane respective: Mitropolia Ugro-Vlahiei, cu Arhiepiscopia Bucureștilor, Episcopia Râm­nicului Noului Severin, Episcopia Buzăului, Episcopia Arge­șului și Episcopia Tomisului; Mitropolia Moldovei și Sucevei, cu Arhiepiscopia Iașilor, Episcopia Romanului, Episcopia Hușilor și Episcopia Dunării de Jos (Galați); Mitropolia Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului, cu Arhiepiscopia Alba Iuliei și Sibiului, Episcopia Aradului, Ienopolei și Halmagiului, Episcopia Caran­sebeșului, Episcopia Oradiei, Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului; Mitropolia Bucovinei, cu Arhiepiscopia Cernăuților, Episcopia Hotinului, cu reședința la Bălți; Mitropolia Basarabiei (ridicată la acest rang în 1925), cu Arhiepiscopia Chișinăului, Episcopia Cetății Albe și Ismailului (cu reședința la Ismail). Imediat după război, a luat ființă și un episcopat al armatei și clerului militar.

Așadar, în perioada interbelică, Biserica Ortodoxă Română a cunoscut o etapă de dezvoltare, ­întărire și afirmare a rolului său istoric fără precedent, care i-a ­asigurat o continuitate de slujire într-o perioadă de jertfă ce avea să urmeze pentru ea și pentru ­poporul pe care îl păstorea.