Biserica-bijuterie a românilor din Sardinia sau sufletul îmbrăţişat de Frumuseţe

La 24 iunie 2025 s-a împlinit o lună de la sfinţirea primei biserici ortodoxe aparţinând comunităţii românilor din insula italiană Sardinia, din mijlocul Mării Mediterane, insulă cunoscută pentru coastele sale spectaculoase şi apele cristaline, care atrag turişti din toată lumea. Biserica din lemn, construită în stil maramureșean, situată aproape de intrarea în oraşul turistic Olbia, a trezit uimirea şi bucuria românilor, dar şi a multor italieni care au aflat despre ea zărind-o din depărtare, de pe autostrada în apropierea căreia se află, cu turla zveltă profilându-se pe cerul azuriu, într-un cadru deosebit de pitoresc. 

Italienii au fost impresionaţi de frumuseţea unică a bisericii care încântă ochii şi sufletul prin arhitectura tradiţională maramureșeană - fiecare bârnă armonios modelată respirând spirit românesc şi căldura sufletului poporului român, dar şi prin pictura realizată cu măiestrie de cunoscutul iconar Ioan Popa. El a impus o direcţie revigorantă în arta sacră contemporană prin stilul său aparte, în care tradiţia bizantină capătă, la nivel de expresie artistică, amprenta vie a spiritului său creativ, stil care l-a consacrat în rândul celor mai buni pictori iconari ortodocşi pe plan internaţional.

Biserica, descrisă de ziarul italian Olbia.it drept „o bijuterie de aur încrustată, o adevărată minune de basm”, a fost ridicată prin eforturile părintelui Marian Găină, paroh al bisericii, originar din Vrancea, care a primit ajutorul fostului miliardar român Dan Petrescu, care, din nefericire, a decedat împreună cu familia sa într-un accident aviatic în 2021. Tragedia i-a cutremurat pe mulţi români, dar faptele sale vrednice şi biserica-bijuterie pe care a ctitorit-o, cu implicare şi dăruire, rămân pomenite în veşnicie. Parohia, o oază de linişte şi reculegere pentru românii din insulă (în număr de aproximativ 10.000-15.000), dar şi pentru multe familii de italieni, se află sub protecția Sfântului Ioan Botezătorul și a Sfântului Efisie, Apostolul Sardiniei.

Târnosirea bisericii Parohiei „Sfântul Ioan Botezătorul” a avut loc la 24 mai 2025, fiind săvârșită de către IPS Atanasie al Marii Britanii și Irlandei de Nord, împreună cu PS Părinte Siluan al Italiei și PS Părinte Ioan Casian al Canadei. Un eveniment încărcat de trăire duhovnicească şi har, revărsând binecuvântare şi ­bucurie peste sufletele credincioşilor, fiindcă participarea cu inima la sfinţirea unei biserici are darul de a înnoi şi sfinţi şi sufletele.

Prezenţa la un astfel de eveniment sfinţitor mi-a umplut inima de bucurie duhovnicească, la care s-a adăugat şi acel sentiment de „acasă”, pe care-l regăseşte acolo fiecare suflet de român care tânjeşte după frumosul românesc. Totodată, frumuseţea picturii mi-a prilejuit câteva reflecţii, pe care le redau mai jos.

Icoanele bisericii româneşti din Sardinia sau sufletul îmbrăţişat în Frumuseţe

Sfinţirea unei biserici, mai ales cu o astfel de arhitectură, ne îndeamnă să reflectăm mai mult la chemarea imprimată de Dumnezeu în firea umană - aceea de a fi în comuniune cu El şi unii cu ceilalţi (inclusiv cu cei din acelaşi neam). Aceasta este mişcarea firească a sufletului. Tot ceea ce se petrece în biserică, toate elementele care fac parte integrantă din cadrul liturgic (inclusiv icoanele şi arhitectura, pe lângă rostirile/citirile din Sfânta Evanghelie) sunt menite să ne aducă în comuniune. Părintele Rafail Noica spunea că „în sens adânc, cuvântul nu este doar informație, ci comuniune”. El sublinia că este necesar „să trecem peste nivelul informativ al cuvântului şi să ajungem la nivelul de împărtăşire, de rugăciune”, ceea ce se întâmplă în Liturghie. În cadrul Liturghiei, atât cuvintele, cât şi imaginile (în Ortodoxie, icoanele sunt participante activ la viaţa liturgică) sunt purtătoare de Adevăr, fiindcă „nu e doar informaţie, ci comuniune”.

În „epoca informaţiei”, numită de mai mulţi gânditori şi „epoca imaginii”, suntem puşi în faţa unei provocări. Artistul iconar de astăzi, mai mult decât orice artist plastic profan, este chemat să contracareze efectele cuvintelor dezgolite de sensurile lor profunde (redând cuvântul viu al Evangheliei într-o formă „întrupată” în imagine) şi ale imaginilor denaturante care ne introduc într-o pseudorealitate ce ne deformează chipul. Această pseudorealitate creează separare şi însingurare, înstrăinând omul de sinele său real, de ceilalţi şi de Dumnezeu. În Liturghie, cuvintele rostite şi imaginile privite, purtătoare de Adevăr, ne aduc, în mod tainic, în prezenţa Adevărului Întrupat, din care avem nevoie să ne împărtăşim pentru a fi vii şi în comuniune.

Acest sentiment al comuniunii (cu Dumnezeu, cu cei prezenţi şi cu poporul român) l-am trăit în biserica-bijuterie a românilor din Sardinia şi l-am conştientizat cu mai multă prezenţă mai ales când au fost însemnate cu Sfântul şi Marele Mir, în forma crucii, zidurile din lemn înveşmântate în icoane, care parcă le-au însufleţit, iar sufletul a simţit odihnă şi bucurie, ca în prezenţa Frumuseţii.

Am observat cum mai mulţi oameni dintre cei prezenţi au trăit această bucurie, privind icoanele pictate. E un sentiment ce inundă sufletul atunci când se simte îmbrăţişat de Frumuseţe. Aceasta m-a făcut să mă gândesc la sensul restaurator şi salvator pe care îl poate avea icoana pentru omul de azi, constând tocmai în refacerea comuniunii omului contemporan cu Frumuseţea cea dătătoare de viaţă, cu Dumnezeu, frumuseţea absolută. Recăpă­tându-şi capacitatea de a privi frumuseţea, omul nu se va mai privi pe sine şi nu se va mai raporta la ceilalţi şi la lume într-un mod reducţionist, egoist, mecanicist, posesiv sau utilitar. De aici porneşte procesul restaurării chipului omului şi a umanităţii într-o lume tot mai dezumanizată.

Nevoia de frumos este proprie naturii umane

Nevoia de frumos este proprie naturii umane, vine din setea sa de armonie şi de veşnicie, ce i-a fost sădită în suflet de Dumnezeu, iar frumusetea, nota istoricul de artă rus Nikolai Tarabukin, este „manifestare a principiului dumnezeiesc”. Tot el scria că „frumuseţea este simţită de om ca împăcare, ca odihnă, ca desfătare, bucurie”. Aceleaşi roade duhovniceşti le revarsă icoana asupra sufletului, aducându-l într-o stare de împăcare, de pace, de rugăciune, de comuniune cu Dumnezeu şi cu sfinţii.

Frumosul nu este, în esenţă, o creaţie a omului, ci pecetea ­lăsată de Dumnezeu peste Creaţia Sa, o pecete a iubirii dumnezeieşti. Ea este menită să-l inspire pe om, să-l vindece, să-l elibereze din robia morţii şi a patimilor. Icoana îl poate ajuta pe omul contemporan nu doar să-şi redobândească abilitatea de a percepe frumuseţea în care locuieşte taina chipului lui Dumnezeu, ci să-şi recapete şi umanitatea. Fiindcă „în icoană fața omului transfigurat şi îndumnezeit nu devine neomenească, ci, dimpotrivă, şi mai omenească, întrucât, făcându-se dumnezeu prin har şi asemenea cu Hristos prin darul Sfântului Duh, omul îşi făureşte omenitatea deplină” (Jean-Claude Larchet).

Un detaliu plin de semnificaţie este situarea bisericii româneşti din Olbia în apropierea autostrăzii care duce spre oraş. Mulţi trecători pe acel drum, străini sau români, au aflat despre biserică fiind întâmpinaţi, din depărtare, de turla graţioasă, neobişnuită pentru acele locuri. Precum troiţa românească, aflată la întretăierile de drumuri, sau la intrarea şi ieşirea din localităţi, biserica de lemn din Olbia, cu arhitectura ei unică, trimiţând la simbolul Pomului Vieţii, invită trecătorii la un popas sufletesc, la un moment de cercetare a sufletului şi rugăciune, ca o binevenită desprindere din ritmul agitat al lumii contemporane. Suntem doar pelerini pe drumul vieţii, pe care deseori îl confundăm cu o autostradă - o călătorie efectuată în viteză, a cărei finalitate o reducem la acumulări materiale, la un du-te-vino care oboseşte sufletul şi-l ţine departe de comuniunea către care tânjeşte. Dar, ca pelerini pe acest pământ, ni se cere să ne armonizăm călătoria cu mişcarea naturală a sufletului: să reînvăţăm să fim receptivi la chemările lui Dumnezeu, Care ne vorbeşte prin imagini şi cuvinte purtătoare de Adevăr.