Biserica Brâncovenilor de la malul mării

Pentru cartierul social Henri Coandă, Biserica Sfinţilor Martiri Brâncoveni era o prezenţă indispensabilă. Fiindcă ea a început munca de educare şi însănătoşire sufletească a celor pentru care cuvântul „acasă“ nu exista. Iar Dumnezeu Îşi face loc acum tot mai mult în inimile oamenilor prin misiunea vrednicilor preoţi de aici.

E vară şi Constanţa este ticsită de lume. De cum ajungi în gară şi te dai jos din tren, îţi dai seama că ai coborât într-un furnicar. O mare de taxiuri îşi aşteaptă clienţii. Oamenii cu chei în mână te îmbie cu cazări, ieftine zic ei, în ce locaţie doreşti, la Eforie, la Mamaia, oriunde îţi permite buzunarul.

Părăsesc repede gara şi mă îndrept spre Techirghiol, unde îmi las bagajele. Aici voi sta trei zile pentru mai multe materiale care trebuie documentate pentru ziar. Unul dintre ele, biserica cu hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni din cartierul Henri Coandă.

Deşi e dimineaţă, soarele arde nemilos. Caut o umbră cât de mică să mă adăpostesc de razele astrului de foc. Mi-am dat întâlnire cu parohul bisericii la Casa de Cultură din Constanţa, dar părintele întârzie puţin, prilej să arunc un ochi primprejur.

În sezon, Constanţa are o faţă veselă, tresaltă de viaţă. Mallurile sunt pline de oameni care probează ultimele modele de vestimentaţie estivală, plajele, de asemenea, nu duc lipsă de vizitatori. E chipul luminos al unuia dintre cele mai mari oraşe din ţară. Dar Constanţa mai are o faţă. Una tăcută, mai puţin zglobie şi fericită decât prima, aceea pe care am descoperit-o atunci când am ajuns în cartierul Henri Coandă din municipiul de la malul mării.

Cartierul foştilor homeless

17 blocuri ridicate pe structură metalică, 4.000 de suflete, dintre care o parte sunt români, alţii turci, tătari şi romi. Nu toţi sunt creştini. Mulţi sunt musulmani. Din cei 4.000 de oameni, 600 sunt copii. Rugător înaintea lui Dumnezeu pentru toţi este preotul Constantin Manea de la biserica cu hramul „Sfinţii Martiri Brâncoveni“ din Parohia „Sfântul Ioan Evanghelistul“, ajutat de părintele Răzvan Mare, ca al doilea preot.

Cartierul Henri Coandă a început să prindă contur în anul 2011, când aici au demarat lucrările de construcţie la blocurile care se văd acum. Primăria îşi propusese să adune toate cazurile sociale, pe toţi amărâţii, pe toţii săracii, pe cei fără nici un adăpost şi să le ofere o casă, un acoperiş deasupra capului, cât de modest. Mulţi dintre ei locuiau înainte pe malul mării, în bordeie improvizate, pe nisip, sau prin parcuri, acoperiţi cu celofane atunci când vremea era rea.

Cum s-a procedat atunci? S-au întocmit dosare sociale. În urma studierii dosarelor se vedea care familie sau persoană este cel mai grav afectată. Aceea primea cel mai repede locuinţă. Blocurile sunt branşate la toate utilităţile, mai puţin gaze, fiindcă în cartier trăiesc mulţi oameni cu boli mintale. Dacă s-ar fi instalat gaze, ar fi existat pericol de explozie. Pentru că nu toţi ştiu controla ori închide gazele. Unii nu fac deosebirea între toaletă, chiuvetă şi duş, nu ştiu pe care, cum să le folosească. Proiectul social Henri Coandă a fost prevăzut încât să existe maximă singuranţă în ce priveşte locatarii. Într-un bloc încap 50 de familii dacă e vorba de apartamente, iar dacă sunt garsoniere, mult mai multe. Nu e uşor să locuieşti în Henri Coandă.

„Biserica asta s-a născut precum Hristos în iesle“

Tot în 2011 au fost numiţi cei doi preoţi pentru a face biserică în acest cartier. Arhiepiscopia Tomisului, personal IPS Teodosie, a făcut demersuri pentru a obţine terenul spre ridicarea edificiului de care era mare nevoie. Biserica unde slujesc cei doi a fost construită foarte repede. La sfârşitul lunii octombrie 2011 au început lucrările. „Vorbim de un locaş pe structură uşoară, din lemn stratificat, placat cu OSB şi rigips. El arată ca şi cum ar fi de zid. Într-o singură lună, biserica, fără pridvor, a fost gata. A fost sfinţită în ajunul praznicului Sfântului Apostol Andrei. A primit hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni“, ne spune părintele Constantin Manea.

Povestea alegerii celor două hramuri este deosebit de interesantă. Atunci când li s-a dat vestea că vor fi numiţi la biserica ce stătea să se construiască, cei doi preoţi erau în Sfântul Munte, la chilia Buna Vestire de la Schitul Lacu. Sosiţi acasă, au dorit să dea bisericii acelaşi hram, „Buna Vestire“, dar de la Arhiepiscopie au primit răspuns că mai există parohii numite astfel. Au fost îndemnaţi să aleagă din calendar mai mulţi sfinţi care nu au biserici închinate în oraş şi să tragă la sorţi. „Aşa am ajuns la Sfântul Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii. Pentru că aici este nevoie de multă iubire ca să poţi ridica oamenii din delăsare şi indiferenţă. Iar ceilalţi ocrotitori, Sfinţii Brâncoveni, martirizaţi de turci, sunt cei care peste timp s-au întors în mijlocul turcilor şi Îl propovăduiesc pe Hristos pentru a-i mântui. Cumva nu noi i-am ales pe sfinţi, ci sfinţii ne-au ales pe noi“, povesteşte părintele Manea.

„Eu stau aici din 2011, din ziua prăznuirii Sfintei Parascheva, ne aminteşte Morogan Florica, o enoriaşă evlavioasă. Nu credeam că în cartierul acesta se va ridica vreodată o biserică. Pentru că oamenii de aici sunt aşa şi aşa. Totuşi ştiţi cum s-a născut biserica aceasta? Precum Iisus Hristos în iesle. Adică în condiţii grele, smerite. Fără bani. Dar a ajutat Dumnezeu şi am reuşit să avem şi noi unde ne închina şi ruga duminica.“

Cursuri pentru cei mici la Aşezământul „Sfânta Treime“

Anul următor, 2012, lângă biserică, parohul s-a străduit să adauge şi un aşezământ socio-cultural, atât de necesar în acest cartier, centru care a primit hramul „Sfânta Treime“. „Nu e de ajuns să dai oamenilor o pâine. Trebuie să-i ajuţi să fie şi educaţi, cu bun-simţ şi respectuoşi. Pe lângă aceasta, la centru, copiii învaţă să scrie, să citească. Aici sunt foarte mulţi analfabeţi. Cu ei trebuie să o luăm de la zero. Am început această misiune sprijiniţi şi de studenţii din ATOR Constanţa (Asociaţia Tinerilor Ortodocşi din România). Ne interesează mai ales copiii care nu merg la şcoală. Nu contează religia lor, nici etnia. Mergem acasă la părinţi şi le cerem acordul, după care începem cursurile cu ei. Cu familiile de etnie romă este cel mai dificil. Ele acceptă foarte greu modelarea“, subliniază parohul bisericii.

„Dacă vrei să integrezi copiii de romi în sistemul de învăţământ de stat, ei nu merg la şcoală mai mult de două săptămâni. După care nu mai calcă pe acolo. De aceea am zis să venim noi în ajutorul lor şi să le întindem o mână celor care nu mai vor să se ducă la şcoală. Ne-am propus să facem şi cursuri vocaţionale aici. Şi aşa, făcând întrebare în stânga, în dreapta, am aflat cine ştie să cânte la pian, la vioară şi ne poate ajuta. Pentru romi, muzica face parte din tradiţia lor. Sunt 30 de copii care vin aici zi de zi. Noi îi primim pe toţi şi am ajuta pe mai mulţi dacă părinţii le-ar da voie să ne ocupăm de ei“, spune soţia părintelui Constantin, Florentina, coordonatoarea cursurilor la care participă copiii. Cu atenţie şi grijă deosebită, ea îi urmăreşte în biserică pe cei mici cum se închină, cum rostesc rugăciunile şi, delicat, îi învaţă, acolo unde ei nu ştiu. „E nevoie de multă răbdare şi de o inimă deschisă faţă de toţi. Mulţi nu cunosc cifrele, literele, nu ştiu nici măcar cum se ţine un pix în mână. Tuturor le arătăm cum şi ce trebuie să facă. Am şi botezat copila unei musulmance, care a venit la biserică şi a pus fetiţa în braţe părintelui, spunându-i: «Ia şi fă-o creştină». Astăzi Nectaria are aproape doi anişori şi se împărtăşeşte săptămânal la Sfânta Liturghie“, adaugă cu blândeţe soţia părintelui. La aşezământ, cei mici din familiile sărace, dar şi bătrânii neajutoraţi primesc mâncare caldă la fiecare sfârşit de săptămână. Iar asta numai datorită oamenilor de suflet care sunt apropiaţi de biserică. Donaţiile prietenilor şi cunoscuţilor celor doi preoţi sunt cele care au făcut posibile atât ridicarea locaşului de cult, cât şi activităţile filantropice desfăşurate la Centrul „Sfânta Treime“. Familiile Ion Nenciu şi Tudor Bugu din Constanţa alături de alte 8 familii, unele chiar din Bucureşti, au contribuit substanţial cu bani şi materiale de construcţii atunci când a fost nevoie. Dar cel mai mare sprijin atât financiar, cât şi moral l-au primit părinţii din partea stareţului Ştefan Nuţescu de la Chilia „Buna Vestire“, Schitul Lacu, Athos.

Cu fapta şi cuvântul

Un preot nu-şi împlineşte menirea sa decât atunci când îi ajută pe cei nevoiaşi, pe văduvă, pe orfan, aşa cum îndeamnă şi Scriptura, recunoaşte părintele Constantin. „Dumnezeu iubeşte pe orfan şi pe văduvă. Este pentru noi o poruncă să avem grijă de aceşti oameni, să-i înconjurăm cu dragostea noastră. Lucrul cel mai important de care duc lipsă cei din cartierul nostru este iubirea. Absenţa iubirii în familie şi, în general, în orice comunitate este cea care naşte cele mai mari probleme.“ La început musulmanii din cartier au fost reticenţi văzând cum biserica se înălţa pe zi ce trece. Dar oamenii şi-au dat repede seama că nu prozelitism urmăreau părinţii bisericii, ci nimic altceva decât slujirea celor lipsiţi de sprijin. „Fiind vorba de o parohie săracă, de o parohie misionară, enoriaşii noştri şi-au dat seama că am venit aici în numele lui Hristos, pentru a le fi aproape, pentru a-i ajuta să trăiască viaţa altfel, alături de Dumnezeu şi pentru a ne împlini chemarea noastră. Am citit undeva că orice cuvânt poate fi contrazis de un alt cuvânt. Dar nici un cuvânt nu poate să contrazică fapta. Am încercat să demonstrez iubirea prin fapte şi mai puţin prin cuvinte. Nu ştiu dacă mi-a reuşit. Răspunsul îl veţi găsi la oamenii care vin către noi. Pot să vă spun doar că duminica şi în sărbători biserica este plină“, ne asigură parohul Bisericii „Sfinţii Martiri Brâncoveni“.

Sunt multe cazuri de bătrâni izolaţi la domiciliu. Important pentru ei nu este mâncarea pe care le-o aduc cei de la biserică, ci faptul că cineva le deschide săptămânal uşa, că le calcă pragul. Sunt fericiţi să îi vadă pe preoţi vizitându-i şi cu bucurie spun: „Sunt părinţii noştri“. Nu contează că poate banii de medicamente nu le ajung, nu importă că poate lunile viitoare, când va veni frigul, lumina şi utilităţile vor fi mai greu de acoperit. Important pentru ei e faptul că nu sunt singuri. Că cineva e alături de ei. Că nu sunt ai nimănui.

„Am rămas aici pentru a aduce speranţă“

Dar nu numai bătrânii sunt în atenţia Bisericii, ci şi tinerii. Romica Bonciu are trei copii. A primit repartiţie pentru apartament de la primărie în Henri Coandă. Ne spune cu sinceritate: „Mă simt liniştită sufleteşte. Părintele ne ajută în toate. Pe copii îi educă, celor maturi le e aproape, căutând loc de muncă pentru ei. Biserica e totul pentru noi“.

„De multe ori, povesteşte părintele Constantin, sunt întrebat de unde radiez atâta bucurie, ce am făcut de sunt aşa luminos. Nu ştiu ce să răspund. Mă minunez şi eu şi spun: «Am vizitat un sărman. Doar atât».“ Grija preoţilor se îndreaptă în primul rând asupra bătrânilor nedeplasabili. Aceştia sunt vizitaţi la domiciliu, spovediţi şi împărtăşiţi regulat. Preoţii locuiesc în mijlocul enoriaşilor lor. „Am venit şi am rămas aici pentru a aduce speranţă în inimile celor care ne înconjoară şi ne cer ajutorul. Îmi doresc ca peste 10 ani să nu mai existe cazuri sociale în acest cartier. Vreau ca atunci să se spună că au fost de mult aceste probleme, dar prin susţinerea Bisericii, dificultăţile oamenilor au fost depăşite.“ Resocializarea homeless-ilor este vizibilă cu ochiul liber în cartierul Henri Coandă. Oamenii care au o casă învaţă să preţuiască şi bunul altuia. Delincvenţa a scăzut în intensitate. După un pahar de apă rece şi o bucată de pizza servită la centrul socio-cultural ne pregătim de întoarcere. La doi paşi de noi, o ţigancă, deşi afară e cald de te topeşti, sapă cu râvnă pământul din faţa blocului ei. O să pună nişte flori care vor înflori la toamnă. Plec de la biserica Brâncovenilor bucuros că faţa luminoasă a Constanţei străluceşte, puţin, e adevărat, şi din cartierul Henri Coandă.