Biserica din Cerbu, renăscută din scrum de Crăciun

Uneori nu înțelegem imediat nici cu inteli­gența, nici cu duhul nevoile aproapelui de mângâiere, tămăduire și bucurie. Dar mai ales nevoia de luminare în zbuciumul nedes­lușit al întunericului lui. Atunci, ca un Părinte atotștiutor, intervine Dumnezeu, Care, printr-o încercare, reașază viața în matca firească a iconomiei Lui. Aceasta este lecția însușită de credincioșii parohiei argeșene Cerbu, după incendiul din ziua de Crăciun a anului trecut, care le-a distrus biserica. Evenimentul care a făcut să renască din scrum, doar într-un an, un lăcaş nou a revelat minuni, a schimbat vieți și a întărit solidaritatea frățească.

Ceea ce s-a petrecut înainte, în timpul, și mai ales după arderea bisericii din satul Cerbu, comuna Albota, județul Argeș, în ziua de Crăciun a anului trecut, probează pe deplin o lucrare a proniei cerești. O lecție de pedagogie divină care a avut ca scop reașezarea lucrurilor în matca firească a rânduielii lui Dumnezeu.

Salvarea Sfintei Împărtășanii

În acea zi, părintele Viorel Ștefan, care era paroh la Cerbu doar de un an și câteva luni, slujea pentru cele 160-200 de familii ale satului, ca de obicei, în Altarul bisericii locale, cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva”. Inițial, lăcaşul a fost construit din lemn, în secolul al XVIII-lea, fiind amplasat în actualul cimitir al parohiei. Acum, acolo, este ridicată o cruce. Între 1875 şi 1878, biserica a fost relocată puțin mai spre drumul principal, de către familia boierilor Constantin și Elena Nicolescu. În 1944 a început ridicarea actualei biserici și a unei clopotnițe, cu materialele rezultate din demolarea vechii biserici. După cutremurul din 1940 a avut loc o amplă refacere a noului așezământ. Între 1946 şi 1947 s-au executat noi lucrări de reparații. La fel și după cutremurul din 1977, când s-a făcut subzidire și s-a mărit sfântul lăcaş, construindu-se și un pridvor.

Încă de la numire, părintele paroh Viorel Ștefan a început ample lucrări de reparaţii la biserică și de amenajare a curții. „Anul trecut, în ziua de Crăciun, biserica noastră a luat foc. Începusem Utrenia, iar la momentul Laudelor, un enoriaș care se întorcea din cimitir a observat că ieșea fum din zona Sfântului Altar și a dat alarma. Noi aveam două sobe vechi, tip godin, pe lemne, una în interior și alta în Altar, cu care se încălzea biserica pe timp de iarnă de zeci de ani. Cineva a venit în Altar și mi-a spus să scot credincioșii afară pentru că arde acoperișul. Inițial nu am crezut, dar când am verificat mi-am dat seama că este vorba despre un incendiu. Imediat i-am evacuat pe cei peste 100 de enoriași aflați la slujbă, mulți dintre ei copii, Sfintele Vase, în care era pregătită Sfânta Împărtășanie, Sfântul Antimis, Sfânta Evanghelie veche, pe care le-am dus în noul paraclis construit la câțiva metri de biserică, într-un moment de luminare din partea lui Dumnezeu. Mulți mă criticaseră că-l ridicasem în timp ce zidurile bisericii aveau nevoie urgentă de reparații. După dramaticul eveniment aveam să înțeleg rostul acestui paraclis, de parcă cineva îmi prevestise că urma să se întâmple ceva rău. În această clădire am slujit și am oficiat pentru o vreme chiar și cununii. Am sunat la pompieri, după care, împreună cu sătenii, am smuls din catapeteasmă niște icoane, am luat câteva cărți și ce am mai putut și le-am pus la adăpost. Dar am uitat într-un dulap din Sfântul Altar, care avea să fie distrus de grinzile în flăcări prăbușite peste el, o Evanghelie nouă și un Apostol, primite de la un părinte. Pe acestea, la două zile după stingerea focului, le-am descoperit intacte, iar astăzi slujim după ele. Altarul, cu ce se mai afla în el, veșminte, pungi cu cadouri pentru copii, a ars în întregime, iar Sfânta Masă a fost pur și simplu despicată în două de tavanul căzut peste ea. Focul s-a propagat violent, fiind stins după câteva ceasuri la intervenția promptă a celor șapte sau opt autospeciale ale pompierilor. Eu am făcut un atac de panică, dar mi-am revenit repede. Întregul tavan a căzut în mijlocul bisericii arzând stranele, catapeteasma și tot ce se mai afla acolo. Locul arăta ca după un cataclism”, ne mărturisește părintele Ștefan.

Planul lui Dumnezeu

La un an de la acest eveniment, cu un efort extraordinar, în care s-au implicat Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului, Ion Dumitru, primarul comunei Albota, Consiliul Județean Argeș, prin președintele său, Ion Mînzînă, firme locale, enoriași, multe parohii, mănăstiri și credincioși din întreaga țară, părintele Alexandru Lungu din Fălticeni, biserica a fost refăcută și dotată cu tot ceea ce este necesar slujirii: icoane de la părinți din eparhie și nu numai, policandru de la Mănăstirea Toplița, icoana Maica Domnului „Prodromița” de la Mănăstirea Dumbrava, județul Alba, veșminte noi, pentru că părintele rămăsese doar cu reverenda cu care era îmbrăcat. „Atâtea am primit încât am putut și eu să dăruiesc mai departe. Prin voia lui Dumnezeu, din Sâmbăta Floriilor, anul acesta, când ierarhul nostru, Înaltprea­sfințitul Părinte ­Arhiepiscop Calinic, care a supravegheat lucrările ca un veritabil diriginte de șantier și a venit la noi de vreo 11 ori, a binecuvântat lucrările de refacere a bisericii și slujirea în ea, ne desfășurăm activitatea în noua biserică. După două-trei săptămâni de la incendiu, liniș­tindu-mă, am încercat să înțeleg, prin rugăciune, prin discuții cu părinți din mănăstiri, cu colegi de-ai mei mai vechi în ale preoției, ce se întâmplase și, mai ales, de ce. Ei m-au făcut să înțeleg că, oricât de dureros a fost, ceea ce s-a întâmplat este lucrarea lui Dumnezeu. Acum pot să spun, convins, că așa a fost planul Lui. Noi, niciodată, și o repet, niciodată, niciodată, nu ne-am fi putut mobiliza să refacem sfânta biserică așa cum arată astăzi, dacă nu am fi trecut prin această încercare. Până la incendiu era foarte, foarte degradată. Acum arată ca nouă, pentru că a fost, practic, reconstruită. I-am făcut subzidire, am refăcut turla, interiorul, am mutat clopotul în turlă și multe alte lucrări. Refacerea sfântului lăcaş a fost permanent completată de activitatea noastră filantropică. Enumerăm în acest sens ajutorarea bătrânilor cu alimente, a copiilor grădiniței din sat cu rechizite, îmbrăcăminte și dulciuri, asistarea duhovnicească a celor privați de libertate de ani buni, internați în spitalul Penitenciarului din Colibași, și dăruirea de cadouri cu prilejul Crăciunului. Avem un contract de colaborare cu grădinița din Cerbu, în cadrul căruia copiii sunt aduși la împărtășit și, împreună cu domnul profesor Ion Stângă, în fiecare duminică facem meditații la matematică, în biserică, pentru elevii mai mari, cateheze și socializăm cu ei. Avem grijă ca tinerii, copiii, să rămână apropiați de Biserică.” Toate acestea sunt lucruri normale în slujirea unui preot, trebuie doar să se dorească realizarea lor: „Dumnezeu are grijă și de biserică, și de noi ca slujitori, și de enoriași, indiferent de vârstă. Trebuie doar să vrem, să-I facem voia. Să-I cerem ce ne trebuie, și El va veni în ajutorul nostru. Mai bine ca mine nu poate nimeni să mărturisească acest lucru. Incendiul acesta a schimbat vieți. Poate nu vă vine să credeți, dar nefericitul eveniment l-a readus alături de Biserică și pe primarul nostru, care nu avea o relație foarte apropiată cu divinitatea. Spunea un părinte că noi credem în Dumnezeu, dar nu prea avem încredere în El. Cam așa s-a întâmplat și cu domnul primar până la incendiu. După eveniment, văd și alți enoriași schimbați în bine. Au devenit mult mai apropiați de Biserică. Păstrez crucea de pe catapeteasma arsă și o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, distrusă pe jumătate, descoperite printre tăciuni, pentru ca oamenii să vadă și să creadă că există minuni, că Dumnezeu te poate ridica din scrum, și că după un necaz pot veni binecuvântări de la El. Atâta vreme cât Îl mulțumim pe Creator, și El, la rându-I, ne va mulțumi. Cu voia lui Dumnezeu, în ziua Crăciunului din acest an slujim în noul lăcaş renăscut din cenușă, ca pentru o reînviere, a mea și a întregii noastre comunități. Totul este ca un nou început. Mulțumesc tuturor celor care ne-au ajutat, oamenilor din sat, în mod special. Apoi Primăriei Albota, care ne-a dăruit peste jumătate din sumele care au fost necesare refacerii sfântului lăcaş. Noi nu vrem să epatăm prin realizările noastre, ci să mărturisim Adevărul și puterea Lui, minunea care s-a săvârșit de către El în acest loc. Îi mulțumim Domnului pentru tot ce a făcut pentru noi până acum, și pentru faptul că numai cu câteva zile în urmă am refăcut catapeteasma și că în Ziua Nașterii Domnului suntem pregătiți să-L primim cum se cuvine în mijlocul nostru pe Pruncul Iisus”, ne mai mărturisește părintele paroh.

„Mi-a sporit credința”

Consemnăm acum și mărturia primarului Dumitru Ion, aflat la al optulea mandat în Albota: „Făcusem o investiție pentru repararea acestei biserici, dar când a ars și am văzut că nimeni nu fusese accidentat, să fiu iertat, m-am bucurat! Trebuia așadar să facem o biserică mai frumoasă decât cea distrusă. Împreună cu părintele Ștefan am ridicat această adevărată catedrală. De aceea sunt mândru. Le mulțumesc celor care au contribuit la realizarea acestui obiectiv, mulți dintre ei săraci, și-i dojenesc pe cei care se fălesc cu averile lor și nu au donat nimic. Cu banii strânși, am refăcut practic din temelii biserica, am introdus încălzirea prin pardoseală și am dăruit-o sătenilor gata de slujire. Eu nu am avut concediu, la fel și părintele, mi-am neglijat într-un fel familia un an, ca să terminăm biserica și să ne odihnim acum, de Crăciun, în pace și bucuroși. Eu nu prea am fost bisericos, recunosc. Acum 11 ani m-am operat de cancer. Faptul că încă trăiesc înseamnă că acolo sus există o putere divină. Nu știu eu cum e, nu am văzut-o. Mulți ani am lucrat prin țări africane. Acolo am căutat să mă rog, și eu, după puterile mele, în bisericile creștine, cele care erau deschise, înțelegând că, dacă ai cât de cât credință, viața ți se schimbă în bine. Și, în urma a ceea ce am realizat aici, mi-a sporit credința. Sunt fericit că am realizat ceea ce se vede astăzi, deși mulți din Albota s-au supărat că am dat bani pentru această biserică. Dar eu am înțeles că așa a cerut Dumnezeu. Într-o zi, tot avea să cadă tavanul peste oameni, de veche ce era. Aici, sigur, puterea divină ne-a atras atenția că, după mai bine de un secol, trebuie să intervenim. Primarul din comuna Mihail Kogălniceanu, județul Tulcea, când m-am întâlnit cu el, mi-a spus că nimic nu este mai frumos ca ridicarea unei biserici. Poți să faci kilometri de asfalt și de conducte de apă, dacă nu ridici o biserică nu ai făcut nimic. Doar aceasta învinge timpul. Să ne dea Dumnezeu sănătate tuturor. Crăciun fericit!”.

Am plecat de la Cerbu cu o liniște și o bucurie în inimi pe care nu le mai cunoscuserăm de mult. Pământul parcă se făcuse cer, iar de acolo răzbăteau până la noi sunetul patinelor încălțate de copiii de altădată scrijelind ghe­țurile râurilor Teleorman și Albota, glasurile colindătorilor primiți de săteni cu coșurile pline de colaci, nuci și lumânări aprinse, dar și versurile Sandei Movilă, o uitată poetă și prozatoare născută la Cerbu, membră a Cenaclului Sburătorul, „o fetişcană de o şchioapă, cu un bogat păr de un roş venețian, cu glas alintat de copil răsfăţat”, ale cărei poezii „cu evantaliuri japoneze, cu prinţese extrem orientale, nostalgic îndrăgostite de prinţi nordici, totul graţios şi decorativ, acuarelă pe sidef, lucrătură în gherghef”, cum o portretiza Eugen Lovinescu.

Și, tot de sus, sigur, Creatorul Se cobora în prezentul acesta rătăcit, asumându-Şi firea noastră omenească, nescandalizat și iertător, ca și acum mai bine de 2.000 de ani, încercând să vindece timpul rănit și să ne dezghețe inimile împietrite, restaurându-ne sufletește, precum a făcut-o renașterea bisericii de la Cerbu.