Biserica Drăgănescu. Lumile din „oglinda” Sfântului Cuvios Arsenie

Despre Sfântul Cuvios Arsenie Mărturisitorul de la Prislop, a cărui proclamare locală a canonizării se petrece pe 28 noiembrie, uneori devine aproape o impietate să vorbim. Atât de mare și neprețuit este încât ar trebui să-l venerăm tăcând, mărturisind prin necuvintele noastre dragostea pe care trebuie să i-o purtăm și liniștea care ne acoperă când îndrăznim să-i rostim numele. Căci, pomenindu-l, cercăm din plin tulburarea tainei. Poate cea mai adâncă și nedescifrată taină a Ortodoxiei românești contemporane. Poate cea mai strălucitoare lumină din nelumina trecerii noastre prin timpul fără de timp.

Ca români, credem că este o datorie a merge măcar o dată în viață la Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”, din Parohia Drăgănescu, Episcopia Giurgiului, biserică pictată de Sfântul Cuvios Arsenie Mărturisitorul de la Prislop, ca la un alt fel de Catedrală a Mântuirii. Și nici aceasta nu este de ajuns, căci nu vom putea cuprinde cu mintea noastră ceea ce nu poate fi adunat în tiparul limitat al judecății omenești. Deoarece, vizitând acest sfânt lăcaș, doar tăcerea din noi vorbește despre încercare, luminare, zbucium, întristare, frică, suficiență, orgolii, deznădejde, indiferență, agresivitate, patimi, nepăsare, rătăcire, depărtare de Dumnezeu, dar și despre taină, iubire și lumină. Despre nimic și tot, dimpreună fețe ale lumii în timp și mișcare, și ale nici pe departe bănuitului om din om. Fețe adunate laolaltă, zugrăvite pe pereții bisericii din Drăgănescu de mâna dreaptă a Sfântului Cuvios Arsenie, într-o așteptare ca un sfârșit de veacuri și înviere.

Trei drumuri și o singură cruce

Calea spre Drăgănescu urmează, obligatoriu, un drum pe pământ, unul pe sub pământ și altul prin cer. Pe cel pe pământ, trecând de barajul de beton care încorsetează apele Argeșului, mergi către un sat ca un liman al pustiei, unde ajungi spre a afla. Pe cel de sub pământ pășește deodată cu tine neamul tău cel plecat, ca un alai spre o nuntă, sau ca un cortegiu funerar spre mormânt, sau ca un înger spre lumina din Rai. Și chiar dacă nu știi, fii sigur că atunci când pornești spre biserica din Drăgănescu, neamul ce-l porți în țărâna din sânge calcă alături de tine spre judecată. Drumul din cer nu se vede. Știi despre el, îl intuiești, crezi sau nu în existența lui, dar nu poate fi văzut oricum. De aceea este necesar să o por­nești spre această biserică. La capătul oricăruia dintre aceste trei drumuri întâlnești o cruce pe care scrie așa: „Această Sfântă Cruce s-a ridicat întru veșnica pomenire a preacucernicului preot Savian Bunescu, adormit în 2005, paroh al sfintei biserici... și a Preacuviosului Părinte Arsenie Boca de la Prislop, adormit în Domnul la 1989, cel ce a realizat pictura sfintei biserici între anii 1968-1988. Veșnica lor pomenire!”. Aici se sfârșesc toate, pentru a începe. Restul e istorie. Taină.

Spuneam că biserica de la Drăgănescu este un alt fel de Catedrală a Mântuirii pentru că în varul ei Sfântul Cuvios Arsenie, văzându-ne, cunoscându-ne, ne-a zugrăvit pe fiecare în parte și pe toți deodată. De aceea, în fața acestei „oglinzi”, rămâi năucit. Eu-l face implozie, se sfărâmă în mii de neînțelesuri, pentru a se recompune, pentru a se naște din nou altfel, conștient, spălat, pregătit să treacă demn prin restul de viață rămas netrăit, dobândind chip nou, diafan, trecut prin moarte asemenea chipului înviat al Mântuitorului Hristos.

Intrarea în lumea din „oglindă” se face printr-o ușă îngustă, intenționat zidită așa ca să știi, să simți că aici te naști din nou din durere, cu durere. Lume multă în biserică, dar și mai multă pe pereți. Glisează aerul, timpul, istoria, auzi cum crește Pruncul Iisus, cum mestecă ucenicii la Cină trupul împâinit al Domnului și cum înghit sângele Lui în vin. Cum își pregătesc călăii piroanele să-l țintuiască pe Petru, care îi imploră să-l bată pe cruce cu capul în jos. Distingi colțuri de Rai și vezi Duhul cum îi îmbracă pe apostoli, lumina pe care îngerii o întind peste întunericul lumii, auzi glasul ca un trăsnet al Sfântului Arsenie bubuindu-ți în timpane: „Să nu credeți că veți intra după moarte în împărăția în care nu ați trăit pe pământ!”. Apoi te oprești. Te zvârcolești schimonosit, asuzi, te faci călcătură, te faci lacrimă de sare, te faci pământ, fugi pentru a te întoarce, căci nu există scăpare, căci există salvare, chemare există și răspuns la chemare. „Veniți la Mine!”, strigă Mântuitorul spre rigiditatea umană contemporană, din trupul Său diafan, translucid, înviat din mormântul din care tocmai se înalță, prin Sfânta Masă, cu picioarele adâncite parcă în apa Iordanului. Strigăt ca o rugă, ca un plâns, ca un cutremur.

Oglinda fiecăruia și a tuturor

Într-un alt loc din „oglindă” chiar eu stau cu mine însumi, picior peste picior, vorbind prețios la telefon, la apogeul aroganței, slujit în superioritatea mea găunoasă de femeia care întotdeauna stă doar în spatele meu, ca o umilire, ca o slugă. Grăiesc la aparat lucruri esențiale, fără esență, caut domiciliu pe o altă planetă, așezat în fotoliu în mijlocul universului, avertizând dezinvolt că nu mă mai preocupă deloc, dar absolut deloc, acum veșnicia. Bate vântul, îngheață soarele, lumea explodează, draci cornuți cu gheare umblă pe pereți, trăgând de un colț al Apocalipsei ca de un stârv, noaptea și ziua vin deodată, viitorul cade în trecut și doar prezentul are miros de moarte. Îmi lipsesc ochii, deși îi am, pentru că altfel aș vedea viața, lumina, veșnicia pe care, paradoxal, le simt într-un mod ciudat dincolo de dincolo. Dar nu mi le doresc, deși aș vrea, nu le gust, deși știu că sunt bune. În timp ce din stânga naosului se înalță Hristos cu veșnicia în mâini eliberată din ghearele morții, din bolta Altarului, Maica Lui veghează totul, cu El, Pruncul, în brațe, prin aura Lui, dezarmant de limpede, magnetizant, topind nimicul de gheață ce ne ține loc de inimă.

Cineva, cândva, sesiza că dacă nu ar fi acele crăpături fine ce străbat pereții bisericii din Drăgănescu, tristețea sfântului, căruia „i se risipise dreptul de a îmbrăca haina preoțească”, nu ar fi avut pe unde să se evapore discret. De aceea mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu lumea, cu mine, dacă nu ar exista aceste crăpături și coaja lumii de pe pereți ar fi țintuit răstignită în cretă tristețea Cuviosului Arsenie? Eu cred că lumea ar fi uitat să moară. La fel și eu. Și nu am mai fi avut niciodată prilejul să înviem, cu el, sfântul, cu El, Mântuitorul, acolo, în ceruri. E bine că există aceste crăpături în pielea lumii, ca să nu ne umplem de tot cu uitare. Și mai spunea cineva că lumile pictate de mâna Sfântului Arsenie ar fi file desprinse din Cartea Vieții, pe care el ar fi buchisit-o atent, cu răbdare, smerenie și înțelegere profundă, întreaga sa viață. Că ar fi „predici adânci, pictate în culorile biruinței asupra morții, a binelui asupra răului”, că ar releva „o viziune profetică, misiunea apostolică, dar și venirea deloc întâmplătoare a lui Arsenie Boca în mijlocul cetei care și-a pierdut busola, decența, adevărul”, pentru a „ne mustra și a ne da un strop de speranță”. Cred și eu asemenea, cum cred și alții, ceea ce sfântul însuși spunea, anume că el putea fi oriunde în lumea asta, dar l-a rânduit Dumnezeu la noi, la români, ca să facă din oameni icoane vii. Și mai cred și mărturisesc că Pătimirile Sfântului Ștefan cel Nou pictate în Altar nu sunt o profeție a propriei sale morți, ci mai degrabă o înviere adevărată. Și mai cred ce spune și părintele paroh Lucian Răzvan Petcu, slujitorul care îl cercetează pe sfânt zi de zi, când zice:

„L-am cunoscut pe Sfântul ­Arsenie Boca aici în 1986, unde venisem împreună cu viitoarea mea soție, preoteasa de acum, care îl cunoștea pe părintele Arsenie încă de copilă. Familia ei avea o foarte strânsă legătură cu Sfântul Arsenie pe vremea când se afla la Mănăstirea Sâmbăta. Despre părintele Arsenie îmi vorbise și mama mea, care mi-a spus că în cartierul Tirul cu porumbei din Sinaia, spre munte, în așeză­mân­tul de maici de acolo, trăiește un cuvios părinte deosebit. Când l-am cunoscut aici, la Drăgănescu, am realizat și eu acest lucru. Întâlnirea cu el a fost piatră de hotar pentru mine, pentru că în persoana sa sfântă am simțit lucrarea puterii lui Dumnezeu. Pe parcursul acestei întâlniri, părintele mi-a spus mai multe lucruri. Mi-a vorbit despre preoția mea, deși la momentul acela nu aveam în plan acest lucru. El știa mai multe decât știam noi, pentru că avea putere dumnezeiască. Mi-a dat sfaturi de preoție, ce trebuie să facă un preot, ce viață să aibă, iar eu nu înțelegeam nimic. Această primă întâlnire s-a petrecut lângă biserică, spre miazăzi. Părintele stătea pe o băncuță, așezându-mă pe mine pe un scaun cu spatele lipit de zidul absidei. Și prin acest lucru el a vrut să-mi transmită că voi fi aici și că trebuie să fac această slujire importantă, cu cruce, pentru că slujirea preoțească este sub cruce totdeauna. Toate acestea le-am deslușit mai târziu, când, așa cum a profețit, am devenit preot. Cu același prilej, sfântul mi-a vorbit și despre o taină a bunicilor mei, pe care nimeni nu o știa, mișcându-mă profund, despre trecutul, dar și despre viitorul meu și al soției mele. La sfârșit mi-a întins mâna, gest pe care îl făcea foarte, foarte rar sau aproape niciodată. Acum, după canonizarea lui, acest gest mă cutremură, pentru că realizez că un sfânt mi-a întins mâna. Și mă face să mă gândesc cu și mai mare intensitate la rostul preoției și la obligația mea de a sluji pe Dumnezeu și pe aproapele într-o măsură cât mai bună, ca să-l mulțumesc pe Sfântul Cuvios Arsenie, care a dorit să fiu eu aici, în această sfântă biserică și să-L slujesc pe Dumnezeu. Mai târziu l-am surprins montând o cruce într-un candelabru «mai de salon», primit de părintele paroh Savian Bunescu, «încreștinând» astfel obiectul. Surprinzător pentru mine a fost să constat că materialul din care era confecționată crucea părea identic cu materialul din care fusese realizat candelabrul. Referitor la pictura bisericii, sfântul spunea: «Pictez ceea ce văd». Și a pictat ceea ce a văzut. Contemplând atâția ani această sfântă lucrare, am descoperit mai întâi bogatul ei mesaj teologic, apoi pe cel catehetic, pentru că ea ne învață cum să trăim creștinește, cum să ne ferim de ispitele diavolești, despre efortul pe care noi trebuie să-l depunem pentru a ne mântui. Pictura are și o dimensiune profetică, dar este și o chemare spre Împărăția lui Dumnezeu. Auriul icoanelor conferă bisericii o luminozitate aparte, o chemare spre lumina cerească. Această lumină se manifestă în sufletele noastre ca o pace deosebită, pe care o simțim de cum pășim în biserică. Deși m-am întâlnit cu Sfântul Cuvios Arsenie doar de două ori la Drăgănescu, îi simt din plin ajutorul duhovnicesc, ocrotirea când slujesc și în viața bisericii. Pictând în Altar icoana Sfântului Ioan Gură de Aur redactând «Tratatul despre preoție», Sfântul Arsenie a scris în partea de jos a icoanei următorul text preluat din superbul document: «Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului decât talazurile care bântuie marea!». Citatul acesta are o putere extraordinară în ­încura­jarea preotului să depă­șească ispitele când se află la vreme de încercare și să avanseze în misiunea lui. Cei care l-am cunoscut pe Sfântul Cuvios Arsenie Mărturisitorul de la Prislop spunem că i-am descoperit chipul pictat în icoana Sfântului Ioan Botezătorul, aflată pe tavanul pronaosului bisericii noastre. În ziua proclamării locale a canonizării lui, pe 28 noiembrie, noi vom săvârși Sfânta Liturghie aici, în biserica din Drăgănescu, pentru ca toți credincioșii să aibă bucuria rugăciunii ridicată în această sfântă zi, să simtă și ei măreția lucrării pe care o face Biserica noastră”.

Așa am descoperit noi, într-o zi cețoasă de noiembrie, lumea zugrăvită de Sfântul Cuvios Arsenie pe pereții bisericii din Drăgănescu. Fără model, căci nu avea nevoie de el, deoarece el picta după cum ne vedea și îi vedea aievea pe sfinții din cer. Aceasta este taina. Iar nouă, celor care intrăm în „oglinda” de la Drăgănescu, pe oricare din drumuri, ne rămâne de făcut un singur lucru: să devenim icoane vii, căci la capătul fiecărei căi ne așteaptă luminată aceeași cruce...