Biserica Sfintei Parascheva de pe Medean

Deşi am fi îndreptăţiţi să credem că centrul Iaşului este acelaşi, încă din vremea străbunicilor noştri, mărturiile istorice ne dezvăluie altceva. Actualul pietonal Ştefan cel Mare a fost, pentru început, o uliţă „din dos“, rămânând aşa până la Vasile Lupu. Centrul era curtea domnească, având ca punct de reper Biserica „Sfântul Nicolae“, iar strada principală era orientată spre actuala Hală Centrală. 

 

O descriere a acesteia ne zugrăveşte un tablou interesant: „Uliţa cea Mare se întindea spre partea de răsărit a Curţii Domneşti, piaţa veche fiind în preajma Bisericii Barnovschi. Ieşind din poarta de răsărit a Curţii Domneşti, prin dosul bisericii Sfântul Neculai, pornea Uliţa Rusească, a negustorilor de blănuri, numită şi Târgul de Jos (actuala stradă Smârdan), pe făgaşul ei, lărgit, se afla strada Grigore Ureche. O prelungea spre Tătăraşi Uliţa Trapezănească (a schimbătorilor de bani; astăzi, Grigore Ghica Vodă) şi o însoţeau şi rămureau altele laterale. Paralelă cu ea, către nord, erau uliţele Sfânta Vineri (actuala Anastasie Panu) şi Podu Vechi (actuala Costache Negri). Printre ele şi înconjurată de un cârd de dughene şi acareturi bătrâneşti, se strecura la dreapta uliţa Medeanului a pieţei Sfânta Vineri, staniştea pestriţă a negustorilor, şufarilor, matrapajilor (precupeţilor) ce-şi atrăgeau muşterii răcnind pe lângă tărăbi. În aceeaşi zonă se găseau şi crâşmele, mai multe decât casele“.

 

Din descrierea armeanului Horev Martikian, călător prin Moldova secolului al XVII-lea, înţelegem că centrul oraşului nostru începea din dreptul Bisericii „Sfântul Nicolae“  Domnesc şi se oprea în piaţa unei altei biserici, numită a Sfintei Vineri. Acest loc ne este necunoscut nouă, celor de astăzi.

Ca şi alte capitale, Iaşul avea un loc în care pulsa economia ţării. În secolul al XVIII-lea, acest loc era piaţa centrală a oraşului sau „Medeanul de la Sfânta Vineri“. Deşi exista o clădire special amenajată pentru desfăşurarea comerţului, negustorii îşi puneau mărfurile pe rogojini, pe saci sau pe pământ, aşa cum relatează vizitatorul armean. Se puteau găsi, astfel, mărfuri aduse din îndepărtatul Orient, mirodenii şi mătăsuri. Mai la margini, trăgeau carele cu lemne şi fân, iar toamna era acolo staniştea carelor cu struguri. 

 

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, la „medeanul Sfintei Vineri“ se puteau găsi cinci gheţării, care vindeau vara gheaţa depozitată de iarna. Pe seama lor trăiau sumedenie de căruţaşi care, la vreme cu ger, tăiau calupuri de gheaţă şi o vindeau spre depozitare. Toamna erau întâlniţi „negustorii“ de stuf sau „stufarii“, care transformau pădurea de trestie în snopi, pentru acoperişurile clădirilor din capitală.

 

Într-un cuvânt, Piaţa Sfânta Vineri era un loc cosmopolit, în care Orientul se întâlnea cu Occidentul.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a fost iubită şi cinstită în Moldova, cu mult înainte ca domnitorul Vasile Lupu să-i aducă cinstitele moaşte la Iaşi. Cu secole înainte de marele eveniment ce a marcat istoria ţării noastre, existau la Roman, dar şi la Iaşi, biserici închinate Ocrotitoarei Moldovei. Aşa s-a pregătit, în mod providenţial, venirea Sfintei „la noi acasă“.

 

În locul central al capitalei străjuia o măreaţă biserică, ridicată încă din secolul al XV-lea. Aceasta a fost ctitorită în anul 1594, de marele vornic al Ţării de Jos, Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche, care a cumpărat locul şi l-a înzestrat cu odoare.

 

Istoricii care au mai prins ctitoria mărturisesc că era zidită după modelul Bisericii „Sfântul Nicolae“ Domnesc, în stilul ştefanian, cu o turlă centrală şi alta mai mică, pe pronaos. Această caracteristică a făcut pe unii cercetători să afirme că există posibilitatea ca biserica să fi fost ridicată de marele voievod Ştefan cel Mare. Luând în considerare acestă ipoteză, familia boierească a cronicarului Grigore Ureche a refăcut o biserică deja existentă.

Arhidiaconul Paul de Alep, care a vizitat oraşul nostru la jumătatea secolului al XVII-lea, mărturiseşte că „lângă mănăstirea Sfântului Sava e o altă mănăstire cu frumoasă biserică, numită a Sfintei Parascheva, care este în mâna monahilor sinaiţi. Pe zidul de deasupra uşii de la intrare este pictat muntele Sinai, muntele lui Dumnezeu, unde Moise a vorbit cu Creatorul, iar mai sus este pictată mare lavră a Sfintei Ecaterina“.

 

Domnitorul Constantin Movilă semnează un act, în ziua de 21 decembrie a anului 1610, prin care închina biserica Mănăstirii Sfintei Ecaterina din Sinai, „ca dar din partea vornicului, a kneaghinei sale, Mitrofana, şi a copiilor Anastasia, Vasile şi Grigore, cât şi a ginerelui, hatmanul Isac Balica“. Odată cu mănăstirea „din mijlocul târgului Iaşilor“ - aşa cum menţionează hrisovul de închinare - se dăruia întreaga avere: dughenile, viile, satele, vitele şi pământul. Această decizie a fost luată în urma primirii unei delegaţii, aşa cum ne transmite, peste veacuri, cronicarul: „Monahii de la Sfânta Mănăstire a Muntelui Sinai şi cu mare plângere şi jalobă s-au plâns Domniei mele de lipsurile pe care le suferă în aceste crunte vremuri“. 

 

După ce au amintit însemnătatea mănăstirii lor de pe muntele unde Moise a primit Tablele Legii de la Dumnezeu, „au căzut cu feţile la pământ, înaintea Domniei mele, rugându-se ca Domnia mea să am a îndemna, pentru iubirea de Dumnezeu, pe mai sus scrisul nostru credincios şi cinstit boier, pan Nistor Ureche, mare vornic, ca să facă dar acea sfânta biserică şi metoh, marii Mănăstiri a Sinaiului, zicând că şi Domniei mele îi va fi de mare pomenire, pentru aceasta binefacere“.

Pentru mai mult de două secole, Biserica „Sfânta Parascheva“ a fost singurul sprijin al Mănăstirii „Sfânta Ecaterina“ - care se găsea înconjurată de cuceritorii musulmani. Din păcate, călugării sinaiţi nu au fost vrednici de acest dar făcut în vremuri de cumpănă, pentru mănăstirea lor. Au vândut tot ce au putut din complexul bisericii. La venirea Eteriei la Iaşi, sinaiţii au vândut până şi acoperişul de plumb al bisericii. Astfel, după două sute de ani de stăpânire a călugărilor din Sinai, din frumoasa biserică din centrul Iaşilor nu mai rămăsese decât o dărâmătură. La cutremurul din anul 1803, biserica s-a crăpat destul de tare, ameninţând cu prăbuşirea. Totuşi, chiar şi aşa, fără acoperiş şi crăpată, în ea s-a slujit până în anul 1860. Atunci, sinaiţii au renunţat definitiv la odor, pentru că nu mai valora aproape nimic.

 

În anul 1877, în vremea războiului ruso-turc, generalul Golubec a organizat în ruina bisericii depozitul de medicamente al armatei. Însă şi ruşii au păgubit sfânta biserică, luând cu ei icoanele şi toată argintăria. Ajunsă în ruină, primăria urbei a hotărât, în anul 1879, dărâmarea bisericii Cuvioasei Parascheva. Puţinele odoare rămase au fost duse la nou zidita capelă a Cimitirului Eternitatea. Tot acolo au fost duse pietrele mai importante de morminte, Biserica „Sfânta Vineri“ fiind înconjurată, pe atunci, de cel mai vechi cimitir ieşean. Aşa s-a stins una dintre cele mai frumoase biserici din capitala Moldovei, loc plin de istorie al unui popor încercat.

Încă înainte de dărâmarea bisericii, pe la 1820, vistiernicul Petrache Sturdza a înfiinţat în preajma ei o piaţă pentru „obştescul folos“. Dorindu-se o piaţă civilizată, ca în târgurile apusene, cu mese şi locuri răcoroase pentru păstrarea alimentelor „stricăcioase“, în anul 1871 se construia în coasta bisericii o clădire încăpătoare, cu pereţii legaţi prin bare din fier şi mutelci. Construcţia a fost suportată de guvern, primăria donând terenul bisericii şi al fostului cimitir. Lucrarea a fost proiectată de către inginerul Cazaban şi executată sub conducerea arhitectului Niciman, întreaga fierărie sosind de la Paris. Deschiderea oficială a avut loc la 23 aprilie 1873, cu tradiţionala sfinţire de către mitropolitul Calinic Miclescu şi cu participarea primarului Nicolae Gane.

 

Mai târziu, a fost construită o clădire alăturată, pentru pescari, numită Hala de Peşte. Aceasta se afla exact pe locul sfântului altar al bisericii Cuvioasei. Totuşi, oamenii vremii au avut intenţia să nu uite că acolo a fost o parte importantă a trecutului nostru. Astfel, a fost ridicată o troiţă ce se afla în mijlocul Halei. Odată cu urgia roşie, ea a fost ascunsă în curtea Bisericii Bărboi, din apropiere. Istoricii spun că acea cruce este cea care a străjuit cândva pe acoperişul Bisericii „Sfânta Vineri“.

 

Astăzi, nu mai mergem în zona Halei Centrale, la închinare. Însă, istoria ar trebui să ne responsabilizeze. Acolo a fost cândva un Altar al lui Dumnezeu. Acesta rămâne un loc sfinţit, chiar dacă astăzi călcăm cu bocancii, plini de păcate. (Nicolae Pintilie)