Biserica şi cultura în scrierile profesorului Teodor M. Popescu

Unul dintre teologii reprezentativi pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română în prima jumătate a secolului trecut a fost profesorul de istorie bisericească Teodor M. Popescu. Format în şcoli din Grecia, Germania şi Franţa, unde s-a familiarizat cu literatura istorică religioasă mai ales pe perioada de la Antichitate şi până la modernitate, profesorul Teodor M. Popescu a fost un real reper în cercetarea istorică bisericească din România, atât pentru rigoarea dovedită în interpretarea izvoarelor, cât mai ales pentru conştientizarea unui astfel de demers ca o necesitate în misiunea Bisericii. În acest sens, ne-am oprit asupra cărţii „Biserica şi Cultura“, apărută în 1996 la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Volumul conţine un grupaj de cinci prelegeri şi studii ale profesorului Teodor M. Popescu, susţinute şi publicate în diverse ocazii din perioada interbelică, cu următoarea tematică: „Istoria creştinismului ca istorie a culturii“, „Rolul istoriei în înţelegerea creştinismului“, „Primii didascăli creştini“, „Necesitatea studiilor istorice şi patristice în Biserica Ortodoxă“ şi „Biserica şi cultura“. Cu argumente solide din istoria creştinismului, autorul relevă punctele comune dintre creştinism şi cultură, dar mai ales folosul creştinismului la dezvoltarea culturii, după cum cultura reprezintă un factor mobilizator în creştinism. Ceea ce ne-a atras atenţia în mod special este modalitatea în care profesorul Popescu exprimă importanţa scrierii istoriei obiective, pentru cunoaşterea şi înţelegerea creştinismului: „Credinţa, formulată şi depusă de Biserică în simboluri, noi o citim şi recităm azi comod şi superficial pe dogme şi articole, mulţumindu-ne să ştim şi să credem, câţi mai credem, că e opera Duhului Sfânt. Şi e, desigur. Dar cât zbucium omenesc închide totuşi în sine cutare formulă dogmatică, cutare singur cuvânt, câtă luptă, suferinţe, entuziasm, pasiuni, martiri, până la victoria finală şi indiscutabilă a Sfântului Duh prin oameni!

 

Creştinismul nu a fost niciodată o simplă înmânare omenirii de către Dumnezeu a bunurilor cereşti, spirituale şi eterne, pe singura a cale a graţiei dogmatizate. Creştinismul a fost şi e interes şi luptă, a lui Dumnezeu pentru oameni şi a oamenilor pentru Dumnezeu. Trecutul lui, chiar cel mai glorios, nu e solemnitatea senină şi fastuoasă a unei împărţiri de premii şi daruri divine, cu spectacolul gratuit şi de mii de ori repetat al minunii cereşti, pentru fericiţi asistenţi pasivi, cărora acelaşi Dumnezeu le arăta - se pare - mai multă bunăvoinţă decât noi. Ci e zbuciumul continuu, în care omenirea luptă şi sângerează, cu căderi şi ridicări succesive, să prindă, să deţină şi să-şi facă util adevărul dat ei de Dumnezeu prin Iisus Hristos. Acest zbucium bimilenar îl luminează istoria. … Istoria ne ajută să înţelegem nu numai creştinismul, ci şi drepturile şi datoriile noastre de creştini, prin ceea ce ne arată, ca o contribuţie omenească la opera dumnezeiască a creştinismului. Creştinismul nu trebuie, deci, izolat şi îndepărtat cu frică de istorie, ci adus în faţa ei şi privit la lumina ei“ (pp. 70-71). Iar această necesitate a scrierii istoriei devine mai importantă atunci  „când o Biserică sau alta vrea să ştie şi să arate ce este şi cu ce îndreptăţire există“,  pentru care „se caută în istoria creştinismului, care este martorul existenţei ei, actul ei de identitate“ (p. 185). Am făcut acest periplu prin scrierile marelui teolog, pentru a justifica ceea ce pledăm prin intervenţiile noastre în rubrica „Memoria Bisericii“, anume necesitatea cunoaşterii şi înţelegerii istoriei Bisericii noastre în particular, dar şi a Ortodoxiei în general, pentru că numai aşa ne putem jalona misiunea spirituală şi istorică.