Biserica și gnosticismul modern

Un fapt demn de interes, observat în istoria bimilenară a Bisericii, este acela că vremurile de criză constituie momentele cele mai favorabile descoperirii adevărului lucrurilor, chiar dacă în mod inevitabil acestea sunt însoțite și de tensiuni. Momentele în cauză sunt binevenite întrucât în cadrul acestora simularea adevărului nu se mai poate susține, iar falsitatea nu se mai poate camufla, așa cum se întâmplă în perioadele de acalmie.

Tot așa cred că se întâmplă și astăzi, când în anumite clipe de zguduire a societății, observăm poziții distructive la adresa eclesei, asumate de persoane și orga­nizații nebănuite mai înainte. Și faptul acesta este cu atât mai uimitor cu cât multe dintre acestea au fluturat anterior, cu ostentație, flamura creștină! În ciuda unor indicii extrem de subtile, nimeni nu s-ar fi așteptat să asiste în cotidianul imediat la apariția unei gnoseologii „creștine” non-eclesiale, mai exact spus, a unui fel aparte de gnosticism modern, care poate fi distins acum, chiar fără efort, la un număr important dintre reprezentanții de frunte ai elitei noastre intelectuale. Ni se oferă acum ocazia să privim la un tablou oarecum comic, întrucât acești reprezentanți își mărturisesc pe de-o parte incapacitatea cognitivă în fața unei simple întrebări, ba și lipsa de intuiție cu privire la înțelegerea și implica­țiile unui referendum, de pildă, iar pe de alta se lansează cu o nedisimulată superbie în explicitarea direcției corecte pe care ar trebui s-o adopte Biserica - ba chiar se pronunță sentențios la calitatea sacerdoțiu­lui ortodox -, în vreme ce-și asumă de bună voie o postură extraeclesială! Dar oare prin ce raționa­mente am ajuns la constatarea și etichetarea poziționării în cauză? Printr-un demers foarte simplu, în care consemnăm chiar afir­mația despre sine a acestui curent ce afirmă cu tărie că nu se recu­noaște în poziția Bisericii pro căsătoria naturală!

Desigur că tezele neognosticismului reprezintă nu doar o inconsecvență, ci și o eroare teologică fundamentală: nu se poate afla creștin în afara Bisericii, ci doar gnostic. Și chiar dacă poporul lui Dumnezeu nu analizează silogismele neognosticismului prin instrumentarul logicii, undeva la nivelul duhului, al bunului-simț, falsul îi devine cu totul inteligibil și în consecință îl respinge, ca fiin­du-i cu totul străin. Din această perspectivă operatorii raționali care s-au transformat, parcă la comandă, din creștini în promotori ai neognozei, nu reprezintă defel vreo amenințare la adresa Bisericii, ci în primejdie se află doar credibilitatea, dar, mai cu seamă, identitatea lor duhovnicească de creștini.

Sub raportul spiritualității și al construcției sistemului de gândire, comparativ cu vechiul gnosticism ce a apărut în zorii Bisericii, neognosticismul nu este decât o umbră palidă, ba chiar există voci care au argumentat și faptul că liderii acestuia din urmă nu sunt decât niște izvoditori de idei contra cost. Cu toate acestea, trebuie spus că ceva esențial s-a moștenit din vechiul gnosticism, anume asumarea unei poziții teiste extraeclesiale explicite, drept spațiu propice pentru desfășurarea unei gândiri de tip fantasmatic. Iar acest aspect, din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, descoperă direcții vădit eshatologice în viața societății contemporane.

Un filosof extrem de rafinat și intuitiv, Vladimir Soloviov, afirmă în scrierea sa testament, „Povestire despre antihrist”, faptul că societatea omenească de la sfâr­șitul lumii nu va fi, sub nici o formă, una atee, ci una cvasireligiosă! Dar cum justifică el o astfel de atitudine în vremea celei mai mari decadențe umane? Prin aceea că antihrist, pentru a se încorona domn al lumii, are nevoie de adeziunea sentimentului religios al omului. Așadar, numai prin înstăpânirea în societate a unui sentiment religios marcat de individualism și de înșelare va putea fi primit antihrist în calitate de dumnezeu pământesc. Iar apos­tazia aproape generală va fi cu putință întrucât religiozitatea dominantă a sfârșitului va fi una de factură gnostică.

În final, ar mai fi de adăugat doar faptul că gnosticismul modern, în calitatea sa de fenomen bazat pe o gândire non-eclesială, în esența sa nu mai are nici o legătură cu creștinismul, chiar dacă în discurs păstrează o mare parte din terminologia creștină. Din această cauză se cuvine să atragem atenția că, asemenea vechiului, noul gnosticism nu poate rezolva nici una dintre problemele existențiale ale omului și, fiind străin de soteriologia Bisericii, prin amăgirea pe care o promovează, pune în primejdie însăși mântuirea sufletului.