Bizanţul la Ion Sălişteanu

Data: 18 Martie 2013

Maestrul Ion Sălişteanu nu mai este printre noi de aproape doi ani, dar prezenţa artei sale nu poate fi ştearsă. Acum un an, în martie, a fost vernisată o expoziţie în memoria sa, care punea în evidenţă toate caracteristicile unei picturi stranii şi în acelaşi timp cu un mesaj spiritual lipsit de orice echivoc. Ion Sălişteanu a fost unul dintre stâlpii artei noastre plastice postbelice. A străbătut cu demnitate anii proletculţi şi nu s-a lăsat intimidat de directivele pe care le primea. El a ştiut mereu că arta adevărată nu este ceva conjunctural şi deci nici nu este perisabilă. Se raporta mereu la Bizanţ, în care nu vedea o realitate închisă, ci dimpotrivă, un potenţial uriaş de inspiraţie pe care modernitatea îl poate exploata cu folos. Ceea ce el a şi făcut. Ultima lui expoziţie a avut tocmai această menire de-a sublinia raporturile subtile dintre tradiţie şi timpurile moderne, care nu sunt opace, aşa cum spun aceia care vor să le critice. Pictura maestrului Sălişteanu a însemnat mereu un punct de reflexivitate ca o insulă de diamant în mijlocul vâltorilor. Când nu mai avem criterii şi repere, atunci lucrările lui ne salvează. Crucile înalte, maiestuoase, care apar în unele din tablourile sale, impresionează cu aceeaşi forţă ca şi „steagurile“ lui Horia Bernea. Ion Sălişteanu nu a fost neapărat un artist religios, dar pe drumul pe care înainta întâlnirea cu sacrul era cumva ca de la sine înţeleasă. Mi-am adus aminte de expoziţia de acum un an cu un sentiment de sfială. Orice aş scrie aici este insuficient şi în orice caz nu redă mai nimic din bogăţia de nuanţe a operei sale. A realizat peste patru mii de lucrări, dovedind o forţă de muncă neobişnuită. A avut nenumărate expoziţii personale deschise în ţară şi în străinătate. A fost un bun pedagog, îndrumându-şi studenţii cu răbdare şi tact. Se poate spune că a avut o viaţă împlinită, dar cine ştie care sunt căile realizării şi ale eşecului.