„Bogații au sărăcit...” Nu și în duh, unii

Un articol de: Răzvan Bucuroiu - 23 Noiembrie 2026

Așa după cum Zosima, cuviosul care a cunoscut-o pe Sfânta Maria Egipteanca și a lăsat mărturia acelei memorabile întâlniri (redactată ulterior de Sfântul Sofronie al Ierusalimului), tot așa Episcopul Ilarion al II-lea a lăsat mărturie despre întâlnirea cu un sfânt (a)român: Antonie de la Iezerul Vâlcii. Cel care este prăznuit azi...

Când am ajuns acum peste trei decenii la Mănăstirea Iezer, nu știam la ce să mă aștept privind peștera nevoinței unui sfânt recent canonizat (în anul 1992). Nu mă gândeam că în munții Iezerului a existat o trăire isihastă la un atare nivel, încât să foșnească pădurile de mulțimea sihaștrilor. Între ei a strălucit un om al înmulțirii banului, comerciant de secol 17, care a făcut faima acestor locuri ca nevoitor aspru. Antonie de la Iezerul Vâlcii este pretextul prin care introduc tema bogăției ca prilej de discernământ duhovnicesc suprem. Căci nu degeaba a exclamat Hristos, cu tristețe și resemnare în glas: „Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24, dar fragmentul este întâlnit și în celelalte două Evanghelii sinoptice). Așadar, ce înțelegem de aici? Faptul că mântui­rea este aproape - dacă nu chiar imposibilă! - pentru cei bogați, pentru cei cu putere, pentru cei răsfățați de soartă (vezi și Pilda bogatului nemilostiv). Dacă e așa, e groaznic, deoarece imensa majoritate a oamenilor fix asta își doresc: să fie bogați, să scape de grija zilei de mâi­ne, să aibă tot ce râvnesc. Și această opu­len­ță să se vadă bine de jur împrejurul lor!

Așadar, cu o parte a sufletului ne dorim mân­tuirea, cu cealaltă ne dorim bogăția... Realități disjuncte, opuse, aflate în conflict major. Asta conform cuvintelor lui Dumnezeu Însuși. Dar totuși care este nuanța, acordul fin? Nu bogăția în sine, ci alegerea ei cu orice chip, în orice conjunctură - mai ales atunci când te cheamă Mânturitoriul Însuși, pe urmele căruia deja erai (vezi pericopa „Tânărului bogat”, redată de cele trei Evanghelii sinoptice). Omul putea să-și trăiască viața de bogat, respectând Legea și se salva - o știa și el. Însă, atunci când s-a pus problema tranșantă a alegerii, examenul a fost căzut.

Desigur, nu toți bogații sunt chemați direct de Hristos să Îi urmeze. Însă sunt trași de mânecă discret de sărmanii lumii acesteia, de nevoiași, de bolnavi, de orfani, de bătrâni neputincioși. Și nu le sunt ceruți toți banii, toată averea, ci doar o parte, o câtime fără de care pot trăi liniștiți, ei și ai lor. Bogații care împlinesc asta sunt sigur că se pot mântui. Însă unul dintre ei nu s-a mulțumit doar cu atât, cu presupunerea că va găsi adăpost în Împărăția lui Dumnezeu, și și-a cioplit o chilioară în stâncă. Acesta este Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii, cel care a evitat iezerul de foc al Judecății de Apoi sărăcind cu punga și îmbogățindu-se cu duhul...

Tot în acea fabuloasă, legendară perioadă a domniei Brâncovenilor s-au derulat faptele de vitejie sufletească ale fostului neguțător (aromân, zic unele surse), care la vârsta de 64 de ani a părăsit această lume trecătoare și înșe­lătoare - negustorii știu cel mai bine asta - luând calea pustiei vâlcene. Șansa lui duhovnicească a fost Episcopul Ilarion al II-lea, ierarh român, care l-a „deturnat” de la planul de a se stabili în Sfântul Munte Athos. Vlădica i-a arătat frumusețea pustiei Iezerului (ce nume frumos!), îndemnându-l să rămână în aceste locuri (1690). Ba mai mult, împreună au refăcut ctitoria lui Mircea Ciobanul, reclădind Schitul Iezer din temelii. Însă Cuviosul nu s-a dedulcit cu asprul confort monahal al schitului, rămânând în mica lui grotă săpată cu mâinile sale fine, care au numărat fișicuri de bani... În acea peșteră - vă îndemn să o vedeți și să vă uimiți/întăriți - s-a mai nevoit încă 28 de ani, trecând pragul vârstelor patriarhale.

Ce înțelegem noi din această pildă de viață? Că averea este o anexă dispensabilă a exis­tenței, că bunăstarea poate lipsi (de bunăvoie), că „banii nu aduc fericirea” (nici măcar numărul lor), ci fericirea constă în simplitate și smerenie, în iubire de Dumnezeu și de semeni, prin generozitate. Căci din averea Sfântului Antonie nu a rămas în conturile sale nici o lețcaie. Chiar așa: dacă ar fi fost un bogat obișnuit, cine ar mai fi știut ceva de el? Oale și ulcele, nepomenit și necunoscut. Pe când așa și-a eliberat sufletul de povara agoniselii, mutându-și abilitatea de a înmulți talantul în ceruri, acolo unde molia sau inflația nu îl erodează. Cea mai bună investiție este cea în veșnicie!