Bolile se înfruntă duhovnicește, prin rugăciune
În vremea suferinței și a durerilor, omul simte mai mult nevoia să strige către Dumnezeu, ca și psalmistul: „În ziua necazului meu, pe Dumnezeu am căutat” (Psalmi 76, 2). Nu doar în răbdarea bolii, ci și în redobândirea sănătății, este esențială vorbirea omului cu Dumnezeu, prin mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei, prin Sfânta Împărtășanie, prin ungerea cu untdelemnul sfințit în Taina Sfântului Maslu, dar și prin rugăciunea personală.
Pentru a nu se baza numai pe tainele Bisericii și pe rugăciunea altora, uitând de propria rugăciune, Sfântul Varsanufie îl sfătuiește pe un frate bolnav ca mai întâi el însuși să se roage lui Dumnezeu: „Frate moleșit și cârtitor, de ce te necăjești și de ce trimiți cereri departe, când Îl ai pe Domnul Iisus, stându-ți aproape și dorind să fie chemat de tine în ajutorul tău? Strigă către El: Stăpâne!, și-ți va răspunde. Atinge marginea hainei Lui și-ți va vindeca nu numai această boală, ci și toate patimile... Nu te necăji, mila lui Dumnezeu este aproape” (Sfântul Varsanufie, Scrisori duhovnicești, 514, în Filocalia 11, p. 439). Dar și omul care vrea să lupte cu bolile de unul singur, fără a cere rugăciunile altora și mila lui Dumnezeu, mai tare se va afunda în propriile dureri, cum arată Sfântul Marcu Ascetul: „Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune și răbdare, nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 189, în Filocalia 1, p. 232). Iar dacă omul care se roagă nu primește vindecare pentru boala lui - fie pentru că încă nu a sosit vremea potrivită, fie pentru că se folosește mai mult de boală decât de sănătate -, atunci și numai lucrarea rugăciunii este suficientă vieții sale, ca una care atrage harul Duhului Sfânt, dăruiește iertarea păcatelor și pacea sufletului.
Prin mâna doctorului lucrează Însuși Dumnezeu
Odată cu înaintarea științei medicale, oamenii au progresat foarte mult în lupta împotriva durerii și a bolilor, dar prea puțin în înțelegerea suferinței, ceea ce a dus la o concepție greșită chiar cu privire la purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care este judecat uneori de propria făptură, pentru faptul că nu o vindecă. În pofida posibilităților de tratament tot mai impresionante, totuși bolnavii sunt tot mai mulți și apar boli necunoscute până în prezent, fapt observat de sociologul Ernest Bernea: „Cu toată cultura şi civilizaţia, cu toată ştiinţa şi tehnica, suferinţa omului nu a putut fi alungată, ci dimpotrivă, ea a mers tot crescând, odată cu progresul visat de veacul luminilor” (Ernest Bernea, Preludii: Îndemn la simplitate. Cel ce urcă muntele. Treptele bucuriei, p. 88). Iar acest lucru nu este deloc întâmplător, întrucât bolile sunt urmarea păcatului strămoșesc și ele nu pot fi biruite deplin în lumea aceasta. Dar pentru că atunci „când totul se reduce la nivelul simțurilor și când drept unică abordare pozitivă a durerii este considerată ștergerea ei, orice gând de valorificare spirituală a ei își pierde sensul” (Prof. Georgios Mantzaridis, Morala creștină, Editura Bizantină, București, 2006, p. 484), iar acest lucru impune cercetarea cauzelor bolilor, mai mult decât a mijloacelor pentru vindecarea lor. Prioritate au, așadar, sensul și scopul bolii, iar nu vindecarea ei, oricât de multă suferință ar aduce ea omului. De aceea, pentru o atitudine creștină în fața bolilor, „în primul rând nu trebuie să uităm că în acest fapt neașteptat Se ascunde Dumnezeu; în al doilea rând, să nu vedem acest fapt ca pe o dificultate, ca pe ceva care trebuie evitat; în al treilea rând, să nu-l vedem ca pe ceva de care nu putem scăpa” (Arhim. Emilianos Simonopetritul, Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferință și moarte, p. 37).
Dreapta raportare a creștinilor la știința medicală este exprimată de înțeleptul Sirah astfel: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Preaînalt este leacul şi de la rege va lua dar. Ştiinţa doctorului va înălţa capul lui şi înaintea celor mari va fi minunat. Domnul a zidit din pământ leacurile şi omul înţelept nu se va scârbi de ele. Au nu din lemn s-a îndulcit apa, ca să se cunoască puterea Lui? Și El a dat oamenilor ştiinţă, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate. Cu acestea tămăduieşte şi ridică durerea; spiţerul cu acestea va face alifiile... Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de seamă, ci te roagă Domnului şi El te va tămădui” (Sirah 38, 1-9). La fel învață și Sfântul Vasile cel Mare, unind folosirea științei medicale cu nădejdea în Dumnezeu: „Nici nu trebuie să fugim cu totul de arta medicală, nici nu trebuie să ne punem toată nădejdea în ea. Ci, precum folosim agricultura, dar roadele le cerem de la Dumnezeu, și precum cârma o încredințăm corăbierului, dar pentru salvarea din mare ne rugăm lui Dumnezeu, la fel și când chemăm pe medic, dacă ar fi nevoie, să nu părăsim nădejdea în Dumnezeu” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, II, 55, în PSB 18, p. 301). Până la sfârșitul lumii, Mântuitorul Hristos rămâne Doctorul sufletelor și al trupului, întocmai cum a fost în timpul viețuirii Sale pe pământ, după mărturia Evanghelistului Luca: „Putere ieșea din El și îi vindeca pe toți” (Luca 6, 19).
Fără a susține că Dumnezeu vrea sau cauzează în vreun fel suferința omului, înțelegem că unele dureri sau suferințe sunt oprite de Dumnezeu, pe când altele sunt lăsate. În acest sens, atunci când Dumnezeu a hotărât un anumit timp unei boli, nici un medic nu o va putea vindeca, iar știința medicală se va arăta neputincioasă, cum spune Avva Ioan: „Fără Dumnezeu, nu poate face nimic nici doctorul, ci Dumnezeu e Cel ce dă sănătate celui ce suferă, când voiește” (Sfântul Ioan, Scrisori duhovnicești, 770, în Filocalia 11, p. 652). Acolo unde știința medicală nu mai are putere, acolo Dumnezeu poate dărui vindecarea într-un mod minunat, depășind legile naturale, pe care tot El le-a creat, cum spune același Părinte: „Dumnezeu, când vrea, dăruiește sănătate prin doctor și, când vrea, o dă prin cuvânt. Prelungirea bolii sau neprelungirea ei țin de preștiința lui Dumnezeu. Cei ce se lasă cu desăvârșire în seama lui Dumnezeu scapă de grijă și El va face cum e de folos” (Sfântul Ioan, Scrisori duhovnicești, 525, în Filocalia 11, p. 444).
Dumnezeu înțelege, mângâie și tămăduiește
Pentru a înțelege prezența lui Dumnezeu în viața celui suferind, este semnificativă istoria celor trei tineri din Babilon, care nu s-au lepădat de Dumnezeu, atunci când regele Nabucodonosor le-a poruncit să se închine idolilor. Cei trei tineri au spus: „Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător și din mâna ta, o, rege!” (Daniel 3, 16). Iar după ce i-a aruncat într-un cuptor încins de șapte ori, regele a văzut o lucrare dumnezeiască și a zis sfetnicilor săi: „Oare, n-am aruncat noi trei bărbați legați în mijlocul cuptorului cu foc arzător? Răspuns-au și i-au zis: Cu adevărat, așa este, o, rege! Și începând din nou a grăi, a zis: Iată, eu văd patru bărbați dezlegați, umblând prin mijlocul cuptorului, nevătămați, iar chipul celui de al patrulea este ca fața unuia dintre fiii zeilor” (Daniel 3, 24-25). Se înțelege din aceasta că Dumnezeu era împreună cu cei trei tineri și îi ocrotea, dar numai cei trei au fost scoși afară din cuptor, arătând prin aceasta că Mântuitorul Hristos a rămas singur în cuptorul suferințelor, ca să îi apere și să îi mângâie mai departe pe toți cei care vor mai trece prin focul bolilor și al necazurilor vieții (Anthony Coniaris, Vitamine duhovnicești pentru inimile rănite, II, Editura Sophia, București, 2010, p. 22). Nici un om nu este singur în suferința lui, ci Mântuitorul Hristos este cu fiecare dintre cei care Îl primesc în viața lor, după făgăduința lui Dumnezeu: „Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars, şi flăcările nu te vor mistui” (Isaia 43, 2). Prin urmare, nu atât pentru oprirea bolilor S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, cât pentru a suferi împreună cu cei bolnavi, până la sfârșitul lumii, și a le dărui viață veșnică.