Bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Aceste cuvinte sunt scrise de Sfântul Evanghelist Ioan şi ele ne descoperă bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc, care avea asupra sa păcatul neascultării sau păcatul strămoşesc.
Acest păcat a fost săvârşit în Rai de către protopărinţii noştri Adam şi Eva, iar după izgonirea lor din Rai, el s-a transmis întregului neam omenesc. Fiindcă îşi are originea în greşeala lui Adam, păcatul intră în întreaga lume şi capătă universalitate, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „De aceea, aşa cum printr-un om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea, tot astfel moartea a trecut în toţi oamenii prin aceea că toţi au păcătuit“ (Rom. 5, 12). Despre transmiterea păcatului strămoşesc se vorbeşte şi în Cartea lui Iov: „În cazul acesta, cine-i curat de tină? Nimeni, chiar dacă îi va fi viaţa o zi doar pe pământ“ (Iov 14, 4). Ori de câte ori spunem Psalmul 50, rostim: „iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea“ (Ps. 50, 5).
Dumnezeu, în infinita Sa bunătate şi iubire de oameni, a hotărât întruparea Fiului Său pentru răscumpărarea neamului omenesc: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci să se mântuiască prin El lumea“ (Ioan 3, 16-17). Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi din greşalele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har suntem mântuiţi!“ (Efeseni 2, 4-5). Răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii a fost făgăduită de Dumnezeu, din nemărginita Sa bunătate şi dragoste faţă de om, încă din momentul căderii primilor oameni, însă această făgăduinţă s-a împlinit prin întruparea Mântuitorului „când a venit plinirea vremii, (atunci) Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea“ (Galateni 4, 4-5).
Dreptmăritori creştini,
Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre au evidenţiat în scrierile lor nemărginita bunătate şi iubire a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Pe bună dreptate, în acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: „Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui nu se poate tălmăci cu cuvântul“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, omilia a opta, Bucureşti, 1998, p. 157). Dumnezeu, în bunătatea Sa, trece cu vederea nerecunoştinţa omului: „Dumnezeul universului ne face bine totdeauna, chiar şi când noi suntem nerecunoscători. Dumnezeu îşi întinde ajutorul Său, fără să ţină seama de nerecunoştinţa noastră. În toate Dumnezeu merge pe urmele iubirii Sale de oameni“ (idem, Omilii la Facere, omilia LVI, VI, în PSB, vol. 22).
Dragostea lui Dumnezeu se revelează şi prin darurile şi mustrările pe care le primim drept răsplată pentru faptele noastre: „Dumnezeu, când răsplăteşte faptele noastre bune, răsplata Lui depăşeşte măsura faptelor noastre; când păcătuim însă, mânat de dragostea ce ne-o poartă, ne mustră totdeauna, dar pedeapsa pe care ne-o dă e mai mică decât păcatele noastre“ (idem, Cuvânt la Sfinţii Mucenici, III).
În manifestarea dragostei Sale, Dumnezeu Îşi arată iubirea părintească. Acest adevăr este exprimat foarte frumos de către Cuviosul Paisie Aghioritul: „De ce ne iubeşte atât de mult Dumnezeu? Pentru că suntem copiii Lui (după har)... Oare Dumnezeu aşteaptă vreun avantaj de la noi? Nu. Suntem însă copiii Lui şi El ne iubeşte pe toţi la fel... Nimeni nu poate cuprinde cu mintea cât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe om! Dragostea Lui nu poate fi asemănată cu nimic, nu are hotare. Este atât de mare, încât, dacă omul simte cât de puţin această dragoste, inima lui cea de lut nu ar putea rezista, ci s-ar topi, fiindcă este de lut“ (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi“, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 196).
Însă dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât dragostea părintească: „Dumnezeu, Care ne iubeşte atât de mult, încât dragostea Lui biruieşte dragostea părinţilor noştri; şi atât de mult o biruie, pe cât de mult biruie binele pe rău. Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai vârtos Tatăl vostru Cel Ceresc“ (Matei 7, 11).
Referindu-se la bunătatea lui Dumnezeu, Care doreşte mântuirea sufletelor noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „nici un îndrăgostit… nu arde atât de mult de dorul iubitei lui cât de mult doreşte Dumnezeu mântuirea sufletelor noastre“. Şi Sfântul Vasile cel Mare afirmă acelaşi lucru: „Nu şi-a întors faţa Sa de la noi când, înstrăinaţi, rătăceam în felurite păcate, ci tocmai când moartea era gata să ne înghită, El ne-a chemat la viaţa veşnică şi când, necunoscători faţă de binefacerile Lui, noi ne înstrăinam de El, atunci, ca un părinte prea îndurerat, ne-a căutat; cu toate că stătea în scaunul cel mai înalt al slavei, S-a coborât pe pământ pentru noi, încât a luat chip de rob“ (Sfântul Vasile cel Mare, „Despre iubirea faţă de Dumnezeu“).
Iubiţi fii duhovniceşti,
Prin Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ni se descoperă iubirea lui Dumnezeu pentru noi oamenii, şi totodată El ne aduce în suflet dragostea, credinţa şi nădejdea de a trece mai uşor peste încercările pe care le avem în viaţa noastră. Totodată, ni se oferă posibilitatea să-L primim în sufletele noastre, să ne unim cu El, să devenim şi noi fiii lui Dumnezeu, ca să trăim bucuria iubirii Lui.
Sărbătoarea Naşterii Domnului este un moment potrivit pentru a ne face o analiză sufletească, un moment de conştientizare a stării în care ne aflăm şi de a porni către Dumnezeu, asemenea fiului risipitor. Să ne aducem aminte că Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus, răspunzând unui învăţător de lege viclean şi ispititor, că toată legea şi prorocii pot fi cuprinse în două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Mc. 12, 30-31). Aceste porunci au caracter de obligativitate şi trebuie împlinite.
În aceste clipe de bucurie prilejuite de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru marea Sa bunătate şi iubire pe care Şi-o manifestă ca un părinte faţă de noi toţi. Se cuvine ca fiecare dintre noi să ne punem întrebarea: răspundem cu iubire şi dragoste la bunătatea pe care ne-a arătat-o Dumnezeu? Nu cumva aşteaptă şi El la fel ca un părinte iubitor să ne exprimăm din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul nostru dragostea noastră pentru purtarea Sa de grijă, pentru pronia divină? Dar cum ne manifestăm iubirea faţă de Dumnezeu?
Iubiţi fii sufleteşti,
Sărbătoarea Crăciunului ne îndeamnă să cugetăm la bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, la învăţătura adusă de Domnul nostru Iisus Hristos Cel născut smerit în peştera din marginea oraşului Betleem şi să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul nostru, iar pe aproapele ca pe noi înşine. Să fim cu luare aminte la cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă, desăvârşiţi-vă, mângâiaţi-vă, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi“ (II Cor. 13, 11).
Cu aceste gânduri şi simţăminte, vă doresc ca Dumnezeu Cel Bun, Milostiv şi Iubitor de oameni să vă învrednicească să petreceţi sfintele sărbători ale Naşterii Domnului, ale Tăierii-împrejur şi ale Bobotezei în deplină bucurie duhovnicească.
Pe tot parcursul anului viitor, 2014, când vom comemora pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, să aveţi parte de sănătate deplină, pace sufletească şi împlinirea bunelor dorinţe pe care le aşteptaţi de la Dumnezeu.
Să trăiţi întru mulţi şi binecuvântaţi ani!
Cu bucurie în suflet şi nădejde de mântuire, vă îmbrăţişează cu dragoste în Hristos şi vă transmite arhiereşti binecuvântări al dumneavoastră părinte duhovnicesc,
† Nicodim
Episcopul Severinului şi Strehaiei