Ca uitându-se să nu vadă

Tâlcuindu-le ucenicilor Pilda semănătorului, Mântuitorul le spune în Marcu 4:11-12: "Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, ca (hina) uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi". S-ar înţelege că Hristos vorbea în pilde pentru ca restul oamenilor afară de ucenici să nu înţeleagă nimic.

Textul se regăseşte prescurtat şi în Luca 8:10. La Matei 13:13 însă, formularea este diferită: "De aceea le vorbesc în pilde, că (hoti), văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg", în continuare precizându-se că este vorba de citarea unei profeţii: "Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia, care zice: "Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea". / Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei" (vv. 14-15). Scop sau cauză? Dacă la Marcu şi Luca vorbirea în pilde se face în scopul de a împiedica înţelegerea, sens sugerat de conjuncţia hina ("ca să"), la Matei vorbirea în pilde este cauzată de lipsa de deschidere a poporului, folosindu-se pentru aceasta conjuncţia hoti ("pentru că"). Perspectiva este una total diferită. Dar fiindcă suntem avertizaţi de Evanghelistul Matei că avem de-a face cu un citat, trebuie să căutăm mai întâi textul în cartea lui Isaia. Chiar după chemarea acestuia în templu, când L-a văzut pe Domnul stând pe tron alături de serafimi, Isaia primeşte următoarea poruncă: "Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. / Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec" (Isaia 6:9-10). Verbele traduse de Biblia Sinodală la viitor apar în textul ebraic la imperativ ("să auziţi cu adevărat, dar voi nu veţi pricepe şi să vedeţi cu adevărat, dar voi nu veţi şti"). În paranteză fie spus că traducerea greoaie atât a Septuagintei, cât şi a versiunilor moderne se datorează expresiei idiomatice "auzind auziţi" şi "văzând vedeţi", care constă în dublarea verbului cu infinitivul. Întâlnim această construcţie gramaticală şi în bine cunoscutul verset din Facere 2:17: "În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!" sau "Cu moarte vei muri" în Biblia Anania, în original, "Murind vei muri". Dublarea aceasta oferă o întărire a sensului. Revenind la Isaia 6:9-10, observăm că dacă în textul ebraic cele două verbe sunt la imperativ, în Septuaginta sunt la viitor: "Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi uitându-vă vă veţi uita şi nu veţi vedea". Diferenţa se datorează faptului că textul ebraic era scris iniţial doar cu consoane, iar verbele puteau fi citite atât la forma de imperativ, cât şi la forma qatal, care poate fi tradusă aici cu viitorul. Hans Wildberger comentează: "De fapt, nu este o ameninţare, un reproş, o avertizare sau un mesaj cu promisiune, nici vreun cuvânt plin de putere care lucrează dinamic şi produce rezultate, chiar dacă poporul nu dă atenţie", aşa cum considera E. Jenni. "Mai probabil intenţionează să caracterizeze poporul în sensul că le lipsea dispoziţia de a asculta" (Isaiah 1-12. A Commentary, Fortress Press, Minneapolis, 1991, p. 271). În continuare, Isaia 6:10 conţine de asemenea imperative în textul ebraic: "Fă inima poporului acestuia grasă şi îngreunează urechile lui şi astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii lui" etc. Iarăşi, Septuaginta (pe care Sinodala o urmează aici îndeaproape) înţelege altfel timpurile: nu e vorba de trei imperative, ci de trei aoriste, care arată că "îngrăşarea inimii", "îngreunarea urechilor" şi "astuparea ochilor" s-a întâmplat deja. Ca să rezumăm, putem spune că după Septuaginta poporul e de vină, pe când după textul masoretic Isaia primeşte ceea ce s-ar numi "porunca împietririi" poporului: el însuşi îi spune poporului să se împietrească. De ce-ar mai fi bietul popor vinovat atunci, ne-am gândi noi? Să ne amintim de altfel că aceeaşi idee ciudată o întâlnisem la Marcu: Hristos vorbeşte în pilde ca poporul să nu înţeleagă nimic. Reacţia poporului Într-adevăr, în varianta ebraică, textul din Isaia 6:9-10 sună foarte ciudat pentru logica modernă. Cum să primească profetul porunca de a-i face neascultători pe cei cărora trebuia să le predice? La fel sună şi formularea din Marcu, fapt pentru care în textul paralel din Matei se corectează sensul consecutiv-final al lui hina cu unul cauzativ (hoti). De altfel, în Matei, pentru a se spori claritatea se precizează că este vorba de un citat, redat întreg, inclusiv cu pasajul foarte clar ("inima acestui popor s-a învârtoşat") care îi incriminează fără drept de apel pe auditori. Unii comentatori s-au simţit intrigaţi de exprimarea lui Marcu, încercând să-l corecteze după Matei, avansând de aceea diferite soluţii: că hina ar introduce citatul, având sensul de "ca să (se împlinească profeţia)"; că hina reprezintă traducerea eronată a aramaicului de, care poate avea sens final într-adevăr, dar care în context ar introduce de fapt o relativă (însemnând "care"); că hina ar fi folosit în sens de hoste "astfel încât", indicând rezultatul ("totul se face în pilde, astfel încât, deşi se uită, ei privesc şi nu văd") (R.T. France, The Gospel of Mark. A Commentary on the Greek Text, William B. Eerdmans, Grand Rapids / The Paternoster Press, Carlisle, 2002, p. 199). Totuşi, ar trebui păstrată tocmai formularea provocatoare. Sensul rămâne acela al reacţiei negative a poporului, iar textul seamănă foarte mult cu Iezechiel 3:4-9: "Fiul omului, scoală şi mergi la casa lui Israel şi le spune cuvintele Mele; / Căci nu eşti trimis la un popor cu grai necunoscut şi cu limbă neînţeleasă, ci către casa lui Israel; / Nici la mai multe popoare cu grai necunoscut şi cu limbă neînţeleasă, ale căror cuvinte nu le-ai pricepe. Şi chiar la unele ca acestea de te-aş trimite, ele tot te-ar asculta; / Casa lui Israel însă nu va vrea să te asculte, pentru că nu vrea să Mă asculte pe Mine, că toată casa lui Israel are fruntea încruntată şi inima împietrită. / Pentru aceasta voi împietri chipul tău ca şi chipurile lor şi fruntea ta întocmai ca frunţile lor; / Voi face fruntea ta ca diamantul, mai tare decât stânca. Să nu te temi de ei şi de faţa lor să nu te sperii, căci ei sunt un neam de răzvrătiţi". După cum se poate observa, poporul înţelege cuvintele profetului (acestea nu sunt rostite în altă limbă), dar nu vrea să le asculte, având "inima împietrită" şi fiind "un neam de răzvrătiţi". Omul şi Dumnezeu De altfel, şi în alte pasaje întâlnim această confuzie între cauza umană şi cea divină. Spre a da un exemplu oferit şi de Wildberger, dacă în Ieşire 7:14 se arată că "inima lui faraon este grea (îndărătnică)", iar în Ieşire 8:15 (în masoretic v. 11) că "faraon şi-a învârtoşat inima", totuşi în Ieşire 10:1 Iahve Însuşi spune: "I-am învârtoşat inima lui (a lui faraon)". Un exemplu din Noul Testament este edificator. În rugăciunea Tatăl nostru, se spune: "Nu ne duce pe noi în ispită" (cf. Matei 6:13; Luca 11:4), deşi în Iacob 1:13 se atrage atenţia: "Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni". În ebraică, o construcţie verbală numită hifil (corespondentă afel-ului din arameică) are sensul de bază: "a determina să", "a face să", "a lăsa să". Când se spune că Dumnezeu învârtoşează inima lui faraon sau duce în ispită se sugerează la nivel teologic faptul că El face sau, mai bine zis, lasă ca inima faraonului să se împietrească sau omul să fie ispitit. Revenind la textul invocat din Isaia, nu profetul este desigur cel care determină neascultarea poporului: nu el face "inima poporului grasă", nu el "îngreunează urechile", nici nu "astupă ochii", ci predica lui, în loc să aibă rezultatul dorit al "întoarcerii", se loveşte de opacitatea contemporanilor. Sfântul Vasile vede profeţia lui Isaia ca împlinindu-se în timpul Mântuitorului: "Profetul pregăteşte acest cuvânt ca fiind rostit de Dumnezeu pentru că poporul a auzit cuvântul lui Iisus, nu l-a înţeles şi uitându-se la şlucrurileţ minunate făcute de El, nu le vedea. Referindu-se la timpul viitor, cuvântul arată aplicarea celor profeţite la timpurile din urmă şi prin aceasta la dreptatea judecăţii lui Dumnezeu" (Comentariu la cartea Profetului Isaia, Basilica, Bucureşti, 2009, pp. 216-217).