Calamităţi din trecutul bucureştenilor

Vechiul Bucureşti nu are doar imaginea frumoasă a trăsurilor cu cai sau a costumelor de epocă, a balurilor şi a tradiţiilor frumos rânduite, ci şi cea a sărăciei din mahalale şi a calamităţilor. Dimitrie Papazoglu ne povesteşte în "Istoria fondărei oraşului Bucureşti" de epidemia de ciumă de la 1815 şi incendiul de la 1789.

Poate cea mai teribilă luptă a bucureştenilor a fost cea dusă contra ciumei, când cei sănătoşi trebuiau să-i îngrijească pe cei bolnavi, să-şi îngroape morţii în grădini şi să fie atenţi să nu se molipsească prin diferite metode medicale care aparţineau acelui timp în care domnitor era Ion Vodă Caragea. Această epidemie apăruse în Orient şi fusese adusă de negustorii care îşi cărau mărfurile dintr-o parte în alta. Oamenii din Capitală se molipseau de la unii la alţii şi se refugiau în mănăstirile "Sf. Gheorghe Nou", "Sf. Ioan", "Radu Vodă", "Doamna Bălaşa" şi altele fără a putea fi însă protejaţi total de molimă. Oamenii tocmeau doi negustori care stăteau de pază la intrări ca să nu intre vreun bolnav şi le cumpărau alimente care erau spălate la poartă cu apă şi oţet, apoi erau trecute prin fum de paie şi gunoaie, iar restul de bani pe care îi înapoiau erau dezinfectaţi cu oţet şi sare. Ceilalţi care rămâneau acasă mureau pe capete, şi care mai aveau încă zile erau ridicaţi prin oameni angajaţi de Comitetul de Igienă, care soseau noaptea cu masalalele aprinse şi cu carele pentru a-i duce la Spitalul de Ciumă situat între satul Căţel şi Dudeşti. Carantina împotriva ciumei Ciuma se manifesta prin friguri, vărsături şi ameţeli, iar medicii nu aveau alte tratamente decât băuturile acre şi plasturii cu sare. Boala "se ivea în toate primăverile, din cauză că apa Nilului, la vremuri de secetă scăzând mult, rămâneau otrăviţi de crocodili morţi pe ţărmuri, putrezeau de arşiţa groaznică a soarelui, şi vânturile cele mari duceau departe mâzga rămasă din putregaiul lor şi o băgau în gurile şi nările oamenilor, sau o lipeau chiar pe hainele lor. Un individ, de se atingea numai de cel ce căpătase mâzga, sau deşi nu se atingea, dar sta cu el de vorbă, aflându-se împotriva vântului, o primea şi el pe haine şi astfel se comunica epidemia ciumei prin sate şi oraşe". S-au format carantine pentru călătorii care soseau din Alexandria şi Cairo şi erau ţinuţi 41 de zile. Apoi, pe măsură ce epidemia scădea, carantina era de 21 de zile sau chiar de 11 zile. La carantină se spălau cu oţet şi sare monedele, iar hainele, printre care şi blănuri, şaluri sau covoare, se dezinfectau prin fum de pucioasă şi se spălau cu apă. Tot cu pucioasă erau afumate scrisorile, paşapoartele şi catastifele. Nici chiar Barbu Ştirbei nu a scăpat de carantină atunci când a venit de la Constantinopol cu investitura de domn şi l-a rugat pe generalul Mavru să-l lase să treacă. Acesta i-a răspuns: "Nu, Măria Ta, căci calc legea, acum suntem în vremuri de epidemie." Incendiul care a pustiit oraşul De Paşte, în ziua Învierii, oamenii au dat iama pe străzi stârniţi de o întâmplare uriaşă: un tânăr a găsit pistolul tatălui său, a urcat în şopron şi l-a descărcat în tavan vrând să se distreze. Nu era ceva neobişnuit: atunci era obiceiul ca în ziua Paştelui, de Crăciun sau Anul Nou, să se sărbătorească prin focuri de armă. Focul s-a întins de la paiele din şopron la biserici şi case, mânat de vântul puternic din apus, a cuprins strada Smârdan, Lipscaniul, Curtea Veche până la bariera Vergului. "Alt curent al pârjolului care a luat direcţia Sfânta Vineri, păşind peste biserică, a mers drept pe Calea Călăraşilor, până a ieşit la bariera Iancu. Acestea două fură ramurile mari ale torentului de foc, cari au mistuit tot în drumul lor şi care au fost imposibil de a se potoli de mână omenească. Au ars biserici: Bărăţia, Sfinţii Gheorghe, amândouă, Lucaci şi Stelea. Şindrila de pe casele celor mari ale lui Băltăreţu, din mahalaua Negustorilor, a comunicat flăcările, după cursul vântului, până la barieră. Nori groşi de fum se ridicau în înaltul cerului, iar vântul a dus o mulţime de lucruri departe, până peste viile Mărcuţei şi ale Pantelimonului." Vodă Bibescu şi bancherii în plin incendiu -păcăleala reciprocă Negustorii îşi aruncau mărfurile pe stradă, chiar şi cofetarii şi băcanii, împiedicând pompierii să înainteze, iar Vodă Bibescu avea să descopere şi unele nereguli povestite cu haz de D. Papazoglu, care a fost prezent la aceste momente: "Hillel Manuach, marele bancher, împreună cu Zerlendi, s-au apropiat de el, cu capetele goale, strigând în desperare: - Apără, Măria Ta, hanul Şerban Vodă, ale cărui magazii sunt încărcate cu o mulţime de mărfuri, cu case de bani şi cu treizeci de butoaie de iarbă de puşcă. Atunci, Vodă, încruntându-se, răspunde răstit: - Iarbă de puşcă, pusă la un loc cu stările voastre? Faceţi-ne loc să plecăm de aici, lasă că ţi-oi arăta eu ţie! - Îmi cunosc vina, Măria Ta, răspunse Hillel, strigând în gura mare, ştiu că ocna mă aşteaptă, scapă hanul şi spânzură-mă la poarta lui". A doua zi, bancherii îl aşteptau pe Vodă să-i mulţumească pentru că a salvat hanul cu toate bogăţiile strânse de zarafi şi argintari în el şi i-au mărturisit că nu aveau butoaie cu iarbă de puşcă, a fost o invenţie a lor pentru a-l determina să acorde mai multe ajutoare hanului pentru a nu lua foc. "Vodă le-a zis atunci: - Uitaţi-vă, o să vă arate ceva aghiotantul meu, beizadea Scarlat. Atunci, porunci lui beizadea Scarlat să le arate două mari pungi, una plină cu bani de aur, cealaltă plină cu bani de argint. Vodă reluă şi zise: - Văzut-ai, ovreiule, cu ce mă duc să-mi plătesc păcatele? Ei bine, vă rog şi pe voi ca să mă imitaţi, să mângâiaţi şi să ajutaţi pe cei în lipsă." Incendiul izbucnit în ziua de Înviere a durat 24 de ore şi au fost şi pierderi de vieţi omeneşti. Mitropolitul Neofit împreună cu credincioşii au scos icoana Sfântului Dimitrie şi s-au rugat pe deal noaptea, cu felinare şi lumânări pentru potolirea dezastrului. George Potra ne spune că incendiile se stopau foarte greu deoarece majoritatea caselor erau din lemn, acoperite cu trestie sau stuf şi în plus mijloacele de stingere depindeau exclusiv de puţuri şi doniţe. Au fost primite ajutoare umanitare de la ţarul Rusiei, sultanul Turciei, a contribuit şi Gheorghe Bibescu, care a fost de faţă şi toate mănăstirile şi bisericile care nu au fost afectate de incendiu au donat bani pentru sinistraţi.