Calea crucii - transformarea suferinţei în speranţă şi unirea omului cu Dumnezeu, Izvorul Vieţii

Un articol de: Pr. Ștefan Gherasim - 08 Septembrie 2013

Încercările şi suferinţele fac parte din crucea vieţii pe care fiecare o ducem. Dar când ne gândim că această cruce pe care o ducem este chiar crucea mântuirii, o ducem cu bucurie.

I. Pregătire aperceptivă

Începutul anului bisericesc este marcat de două sărbători importante: Naşterea Maicii Domnului şi Înălţarea Sfintei Cruci. Aceste sărbători ne ajută să înţelegem mai bine începutul anului bisericesc, care semnifică începutul creaţiei şi începutul mântuirii noastre, căci prin Maica Domnului ajungem la prima zi a creaţiei, când Dumnezeu Se descoperă ca lumină: „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumin㻓 (Facerea 1, 3), iar noi am primit Lumina cea Adevărată, pe Hristos, prin Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, după cum afirmăm în Sfânta Liturghie; iar prin sărbătoarea închinată Sfintei Cruci, ajungem la „pomul vieţii“ (Facerea 3, 24) din mijlocul Raiului, care este Hristos, Cel Care realizează, prin întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea Sa, restaurarea chipului dumnezeiesc din om, făcându-l, precum mărturiseşte Sfântul Pavel, „făptură nouă“ (II Corinteni 5, 17).

II. Anunţarea temei

În ce priveşte Sfânta Cruce, vom vedea că ea este o realitate şi totodată o prezenţă tainică, una dintre cele mai tulburătoare, dar şi plină de speranţă, căci în ea se întâlnesc ura omului cu iubirea Domnului. Este tulburătoare, pentru că ne prezintă judecarea şi răstignirea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, şi este dătătoare de speranţă şi de bucurie, pentru că jertfa pe Cruce duce la bucuria Învierii. Astfel, înţelegem de ce în Ortodoxie crucea este înconjurată de raze de lumină, pentru că întotdeauna ea prevesteşte lumina Învierii.

III. Tratare

Pregătirea omenirii pentru a înţelege mesajul Crucii o face Dumnezeu prin prefigurările acesteia din Vechiul Testament, care s-au împlinit în Hristos şi despre care El Însuşi ne vorbeşte în Noul Testament. Dintre aceste prefigurări amintim:

a) Jertfa lui Avraam

Avraam credea în Dumnezeu, dar credinţa lui e încercată când Dumnezeu îi spune să-l ia pe singurul său fiu, pe care îl iubeşte, şi să-l ducă jertfă pe colina Moria (Facerea 22, 2). Avraam îndeplineşte porunca lui Dumnezeu. Încercăm să ne închipuim ce va fi fost în sufletul său când a pus lemnele pe umerii copilului său iubit, pe care avea să-l sacrifice. Acest fapt prefigurează jertfa lui Hristos. Pe umerii unicului Fiu al lui Dumnezeu s-a pus lemnul crucii. El Şi-a dus crucea, aşa cum în Vechiul Testament Isaac îşi duce singur lemnele pe care trebuia să fie jertfit lui Dumnezeu. Acest lucru a fost transmis peste veacuri şi se arată, în plus, faptul că Dumnezeu nu face lucruri absurde, îi porunceşte lui Avraam prin înger să nu-şi înjunghie fiul, căci a vrut doar să-l încerce, să-i verifice credinţa. Însă, în cazul lui Iisus, oamenii nu s-au oprit, au mers mai departe şi L-au jertfit.

b) Scara lui Iacob

Dormind Iacob cu o piatră sub cap, a avut un vis în care a văzut o scară care unea cerul cu pământul şi pe care îngerii Domnului urcau şi coborau. Aceasta este imaginea Divinului, Care uneşte cerul cu pământul, Care coboară pe pământ şi prin Care omul poate să se ridice la ceruri. Mântuitorul coboară, dar nu mai urcă aşa cum a coborât, ci trecând prin moarte, învingând moartea şi luând cu Sine natura umană îndumnezeită. El poartă în trupul Său semnele cuielor până la sfârşitul veacurilor. El a ţintuit pe cruce păcatele noastre şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat, spune profetul Isaia în capitolul 53 (alin. 5), arătând că prin Cruce şi numai prin Cruce s-a împlinit sensul venirii lui Hristos pe pământ.

c) Înălţarea de către Moise a şarpelui de aramă în pustie, la care face referire Însuşi Mântuitorul: Căci precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa va fi înălţat şi Fiul Omului, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 14-15).

Deci, dacă cei care erau muşcaţi de şerpi şi priveau ţintă la acest şarpe de aramă, care era ridicat pe un stâlp, se puteau vindeca, Hristos lasă să se înţeleagă că orice om muşcat de veninul păcatului, al răului, al demonicului din viaţă, dacă are ca ţintă pe Iisus Hristos, se vindecă.

Împreună cu Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea dinainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine, cerem ca Dumnezeu să ia chip în noi, pentru ca noi să fim asemenea Lui, zicând: Tatăl, Care mai înainte de veci Te-a născut din sânurile Sale cele mai presus de timp, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale. Cu alte cuvinte, cerem ca Dumnezeu, Care este mai presus de timp, să înnoiască în noi chipul Său cel mai presus de lume.

Această înnoire Dumnezeu o face prin Fiul Său, Care Se dezbracă de nemărginirea Dumnezeirii şi Se îmbracă în haina trupului omenesc, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: Dumnezeu S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare făcându-Se ca un om; El S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 7-8), pentru ca pe om să-l îmbrace în haina îndumnezeirii, a înnoirii celei dintâi. El instituie Taina Crucii, căci prin moarte ajunge la viaţă. Totodată, mărturisim şi neputinţa minţii umane de a pătrunde Taina Crucii şi a Învierii, după cum spunem în Acatist: Mintea nu pricepe cum Izvorul Vieţii înviază omorând moartea (Icosul 2).

IV. Recapitulare

Sintetizând cele prezentate, am văzut că locul în care se întâlnesc ura omului cu iubirea Domnului este Sfânta Cruce - semnul iubirii divine ca izvor al vieţii prefigurat în Vechiul Testament şi descoperit în Noul Testament ca tainic altar de jertfă, de la care credincioşii primesc sfinţirea vieţii prin Sfânta Euharistie.

V. Asociere

Sfânta Evanghelie are pe cele două părţi icoana Răstignirii şi icoana Învierii, pentru a arăta că Învierea nu poate fi despărţită de Cruce. Mântuitorul Hristos, pentru a ajunge la Înviere, a trebuit să treacă prin moartea pe Cruce şi prin ea a unit cerul cu pământul, devenind semnul împăcării omului cu Dumnezeu şi semnul biruinţei asupra morţii.

VI. Generalizare

Crucea cuprinde întreaga Evanghelie, întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc şi totodată întreaga putere a Dumnezeirii de care se tulbură şi se cutremură demonii - aşa cum zicem în troparul Tainei Sfântului Maslu: Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat-o nouă […] nesuferind a căuta spre puterea ei.

VII. Aplicare

Vorbind despre semnul Sfintei Cruci, Sfântul Ambrozie, Episcop al Milanului (339-397), spune: Ne însemnăm fruntea - socotită sediul cugetării (gândirii) -, pentru că totdeauna trebuie să-L mărturisim pe Iisus Hristos (să ne gândim la El); inima - sediul iubirii -, pentru că totdeauna trebuie să-L iubim); braţele (umerii), pentru că totdeauna trebuie să lucrăm pentru El. Astfel, semnul Sfintei Cruci trebuie să ne însoţească în fiecare moment al vieţii noastre. Să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci la intrarea în biserică, când plecăm şi când ne întoarcem acasă. Să ne închinăm înainte şi după masă, în primejdii, în necazuri şi în bucurii.

Purtând pururea în inimă şi în suflet semnul Sfintei Cruci a lui Hristos, ne vom duce mai uşor povara propriei noastre cruci pe acest pământ, prin care Îi urmăm lui Hristos, Care ne încurajează, zicând: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie! (Marcu VIII, 34). Dacă simţim uneori greutatea crucii, să spunem, ca şi tâlharul de pe cruce: Doamne, eu pentru păcatele mele sufăr, dar Tu nu ai făcut nimic rău. Încercările şi suferinţele fac parte din crucea vieţii fiecărui om, prin care i se dă şansa de a-şi verifica credinţa. Dar când ne gândim că această cruce pe care o ducem este chiar crucea mântuirii, o ducem cu bucurie, că este de folos să lucrăm prin ea la propria despătimire, ca salvare, mântuire sau eliberare de păcate şi apoi de unire cu Dumnezeirea prin jertfa crucii Mântuitorului Hristos, prezentă în Sfânta Împărtăşanie - Izvorul vieţii.