„Când auzeam că se recită Eminescu, fiecare cuvânt mi se încrusta în inimă“

La fiecare 15 ianuarie, părintele Florin Şerbănescu merge la mormântul lui Mihai Eminescu sau participă la evenimentele organizate în cinstea marelui nostru poet. De fiecare dată când se roagă pentru sufletul lui Eminescu, la slujba parastasului, spune că îl încearcă o convingere puternică a săvârşirii unui „ritual al conştiinţei de noi înşine, pentru că nu trebuie să lăsăm să moară ceea ce e cu adevărat important şi adevărat - valorile acestui neam“. Acesta este, de fapt, mesajul pe care părintele Şerbănescu vrea să-l transmită, la care adaugă experienţa personală legată de opera „sfântului preacurat al ghiersului românesc“.

„Când spun Eminescu, nu pot să nu-mi aduc aminte de cuvintele lui Tudor Arghezi („Cuvânt înainte“): «A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă. Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă. ş…ţ Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc ş…ţ Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal»“, spune preotul Florin Şerbănescu, consilier patriarhal în cadrul Sectorului Patrimoniu cultural al Patriarhiei Române. „Eminescu duce limba spre o formă de expresivitate care devine reper“ Părintele recunoaşte că a prins drag de Eminescu şi de versul său încă de pe vremea când era elev. Mai târziu, la vârsta maturităţii, personalitatea şi opera poetului au ajuns să-l impresioneze atât de tare, încât aveau să-l marcheze definitiv şi să nu-l părăsească niciodată. „Le datorez profesorilor mei de limba română din şcoală apropierea mea de Eminescu. Este locul potrivit pentru a-l aminti aici pe cel care mi-a fost profesor la şcoala generală, domnul profesor Popovici, care era moldovean, din părţile lui Eminescu, şi avea un har deosebit de a ne face să ascultăm cuvântul. La liceu, a fost Vladimir Dogaru. Este foarte evocator cum preda acest dascăl. Niciodată de la catedră. Întotdeauna în mijlocul nostru; îşi aducea scaunul de la catedră şi-l plimba printre bănci. Parcă îl văd şi acum, un om înalt, impozant, cu nişte plete pe spate, un chip de bătrân frumos. Un om curajos, care-şi pierduse un picior pe frontul de răsărit, în al Doilea Război Mondial. Când începea să vorbească despre Eminescu, înainte de a spune orice altceva, bătea cu degetul în masă şi pe urmă ridica mâna, ca şi cum ar fi mânuit un diapazon de la care îşi lua tonul. Urma imediat un moment extatic, de o linişte profundă, după care profesorul începea să zică: «Dintre sute de catarge / Care lasă malurile, / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile?…» Recita cu o frumuseţe aparte, pentru ca acele cuvinte să ne pătrundă cu toată valoarea şi frumuseţea lor. Când auzeam că se recită Eminescu, fiecare cuvânt mi se încrusta în inimă“, precizează părintele Şerbănescu. În continuare, preotul Florin Şerbănescu mărturiseşte că încă din timpul şcolii, cu mintea şi sufletul de atunci, îl percepea pe marele nostru poet ca pe o „transcendenţă, care străbate dincolo de persoana lui, ca om. Mai mult, din perspectiva istoricului, îl văd în continuitatea unui efort al acestui popor de a da limbii române nivelul său maxim de expresivitate. Eminescu duce limba spre o formă de expresivitate care devine reper“. Cum sunt privite valorile astăzi. Contribuţia Bisericii în menţinerea lor Într-o altă ordine de idei, păstrând registrul, coordonatorul Sectorului Patrimoniu cultural al Patriarhiei Române continuă să puncteze câteva aspecte referitoare la felul în care contemporaneitatea priveşte valorile culturii noastre şi contribuţia Bisericii în menţinerea acestora, ca zestre identitară a acestui neam. „Poate nu mulţi au avut parte de un Dogaru, atât de apropiat de elevii săi, cărora Eminescu să le rămână pentru totdeauna în suflet. Lipsa unui asemenea dascăl nu poate fi o scuză pentru unii opinenţi, unii dintre ei intelectuali cu notorietate, care încli-nă mai degrabă spre nerecunoaşterea acestor valori care ne aparţin şi ne reprezintă, fie că este vorba de Eminescu, Brâncuşi, Enescu sau Ştefan cel Mare. Există în istoria şi cultura poporului valori în adevăratul sens al cuvântului care trebuie păstrate ca atare, cu foarte multă grijă, pentru că ele dau consistenţa apartenenţei noastre la acest neam, care a avut, are şi va avea ceva de spus în contextul actual al construcţiei europene, pe care nu o vedem în sensul unei globalizări, care să şteargă urmele noastre identitare, ci o vedem ca pe o comuniune de elemente proprii fiecărui neam, ca un buchet de valori“. Părintele Şerbănescu este de acord cu o libertate de exprimare a opiniilor, dar aceasta nu trebuie ducă la generalizarea unui curent de opinii viciat, care poate să fie transpus şi în sistemul organizat de instrucţie pentru generaţiile care vor veni. În accepţiunea sa, trebuie evitat cu orice preţ pericolul de a deveni o masă informă, incapabilă să-şi mai recunoască trecutul. Tocmai de aceea, spune preotul Florin Şerbănescu, trebuie să ne unim într-un efort comun pentru a păstra religia în şcoli, pentru ca istoria să fie învăţată din manuale adecvate, iar copiii să aibă parte de o cultură generală, expresie pură a ceea ce a creat mai valoros poporul acesta. „Este vorba, în ultima instanţă, şi de o responsabilitate a noastră. Preotul trebuie să fie purtător de mesaj, al tradiţiei Bisericii. Este ştiut că Biserica ortodoxă, creştinismul românesc, în general, au mers mână în mână cu acest popor, de când s-a născut el ca neam, de 2000 de ani, şi că valorile spirituale au fost intim asimilate în conştiinţa acestui popor, pentru că, aşa cum spunea Nicolae Iorga, «noi suntem români fiindcă suntem creştini şi creştini fiindcă suntem români». Nu trebuie să omitem aici contribuţia importantă a Bisericii, care a susţinut întotdeauna atât valorile spirituale, cât şi pe acelea de ordin cultural. Multă vreme, cultura şi-a găsit loc prielnic de dezvoltare în Biserică. Şi ea continuă această tradiţie în zilele noastre. Grija noastră mare este ca sufletul acestui popor să nu se piardă, să dăinuiască şi să poarte cu sine zestrea identitară, la a cărei îmbogăţire generaţii de-a rândul au contribuit şi contribuie. „Mai am un singur dor“ pentru „Un pământ numit România“ Revenind la ceea ce reprezintă Eminescu, din punctul de vedere al experienţei personale, pentru omul Florin Şerbănescu, iubitor şi păstrător al valorilor autentice româneşti, acesta recunoaşte în Eminescu o punte de legătură cu alţi poeţi şi scriitori atinşi de aripa harului: „Apropiindu-mă de Eminescu, am învăţat să-l înţeleg mai târziu pe Nichita Stănescu, prea puţin studiat la şcoală în acea vreme; el era în plină activitate creatoare atunci. O întâmplare survenită mai târziu, în armată, la şcoala de ofiţeri de rezervă, cu prilejul unui eveniment artistic, mi l-a dezvăluit. N-am putut uita până în ziua de astăzi un poem de-al său, citit în biblioteca unităţii – «Un pământ numit România», care poate fi o paralelă la «Mai am un singur dor» al lui Eminescu, în ceea ce priveşte starea de comuniune a poetului naţional cu pământul poporului, sentiment care se ridică la nivel cosmic. „De două mii de ani acest pământ / din trupurile noastre face parte. […] Un nod e-n viaţă. Restul / frânghiei spânzură în jos. / O mie de strămoşi atârnă-aici / de fiecare suflet. […] Străbunii dorm, / apele curg, luna răsare / şi apune. / Pământ de carne eşti, / pământ de carne... / Pentru un om, o, câtă lume! / Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi, / tu care-mi începi direct din spinare, / pământ de carne de mii de ori / sărată sub şei de sare. […] Am să te-ngraş la rândul meu / cu mine, / lăsându-ţi doar scheletul alb / să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor, / pământ de carne, / pământule de pământ.“ („Un pământ numit România“, Nichita Stănescu) „Cum n-oi mai fi pribeag / De-atunci înainte, / M-or troieni cu drag / Aduceri aminte. Luceferi, ce răsar / Din umbra de cetini, / Fiindu-mi prieteni, / O să-mi zâmbească iar. Va geme de patemi / Al mării aspru cânt... / Ci eu voi fi pământ / În singurătate-mi“. („Mai am un singur dor“, Mihai Eminescu)