„Când le înţelegi şi începi să le placi, piesele devin nestemate“

Timp de 70 de ani a fost actor şi regizor. Dar, înainte de a se dedica jocului dramatic, s-a îndrăgostit de obiectele frumoase din casele în care avea acces datorită locului privilegiat ocupat în societate de familia sa. „Toate aceste obiecte deveniseră familiare, adică aveai nevoie de ele în chip firesc, nu le cercetai în chip special. Te satisfăceai înconjurat de ele. Cu timpul, devenind conştient în ceea ce acţionam, nu era numai spontaneitate, ci şi cultură. Am învăţat să ştiu ce este un lucru de prost gust, în faţa căruia să strâmb din nas sau să nu mă lipesc de el.“ Aşa a început dorul pentru artă. Acum, la 90 de ani, este printre cei mai cunoscuţi colecţionari ai României. Cel mai mult l-au impresionat obiectele datate din timpul Sfântului voievod Brâncoveanu. Un interviu cu „boierul“ Dan Nasta, actor, regizor şi colecţionar.

Domnule Dan Nasta, în decursul celor â90 de ani aţi combinat actoria şi re-gia cu meşteşugul colecţionării de obiecte de artă. Când a apărut dragostea faţă de obiectele vechi? Sunt oameni care au din naştere acest bun gust, adică sunt atraşi de lucrurile frumoase. Eu am fost un copil crescut într-un mediu boieresc cu moşii, case, maşini. Oamenii din jurul meu aveau multe lucruri frumoase. O vară primară a mamei avea câteva case superbe la Sinaia şi la Bucureşti, fusese măritată cu Tache Ionescu, un mare ministru şi un bun avocat. În aceste case avea mobilier adus din străinătate. Toate aceste obiecte deveniseră familiare, adică aveai nevoie de ele în chip firesc, nu le cercetai în chip special. Te satisfăceai înconjurat de ele. Cu timpul, devenind conştient în ceea ce acţionam, nu era numai spontaneitate, ci şi cultură. Am învăţat să ştiu ce este un lucru de prost gust, în faţa căruia să strâmb din nas sau să nu mă lipesc de el. Sunteţi considerat de criticii de artă unul dintre cei mai mari colecţionari ai României. Cu ce aţi început colecţionarea? Am avut pasiunea cititului cărţilor frumoase, nu numai în conţinut, ci şi în învelişul lor, coperţile, ilustraţiile, care a dus la o colecţie de bibliofilie. Erau, spre exemplu, cărţi franţuzeşti editate cu numărătoare, avea fiecare pe coperta interioară numărul seriei de reproduceri făcute de cutare artist. Toate lucrurile acestea încetul cu încetul devin nişte pasiuni, mari plăceri, şi duc la adunarea de piese. Aşa se naşte o colecţie, pornind de la bunul gust, care se poate perfecţiona. Încet-încet am făcut din asta o mică pasiune, şi de aici am ajuns să creez o necesitate. „Nu trebuie să vinzi nimic“ Orice pasiune are şi sacrificiile sale. Pasiunea dumneavoastră pentru frumos, şi vechi în acelaşi timp, ce a sacrificat? Paralel cu cei aproape â70 de ani de teatru, am făcut colecţia de artă. Toată viaţa le-am făcut pe amândouă. Colecţia presupune multiple sacrificii materiale, pentru că, în cazul meu, nu am avut decât un salariu de teatru, care abia îţi ajungea să trăieşti. M-au ajutat colaborările la radio, la televiziune. Am cumpărat o piesă foarte frumoasă şi scumpă din colecţia mea prin economie. Puneam într-un sertar buletinele pe care le căpătam de la radio cu salariul pentru o emisie de versuri. Citeam 20 de minute versuri şi îmi dădeau 93 de lei. Într-o zi am găsit o icoană şi, când m-am îndreptat spre ea, proprietarul mi-a tăiat imediat elanul: „Nu aveţi dumneavoastră bani să o cumpăraţi!“. A doua zi a fost la mine. A fost foarte scumpă, dar i-am plătit-o pe loc cu rezerva aceasta de bani pusă deoparte pentru „nu se ştie când“. Eram aşa de econom, că preferam să merg pe jos decât să iau tramvaiul. Nu poţi realiza o colecţie fără sacrificii. În momentul în care le înţelegi şi începi să le placi, să le preţuieşti, aceste piese devin nestemate. Dar sunt oameni care dau foarte mulţi bani pentru un obiect de artă. Da. Evident că marii colecţionari, americanii de pildă, sunt oameni care au putut scoate miliarde din buzunar, dar eu nu-i consider colecţionari. Eu însă nu sunt un bogătaş, sunt un om care îşi ţine zilele cum poate. Trăiesc într-o grijă perpetuă faţă de poftele sălbatice ale neoamenilor care se consideră fiinţe umane şi cu drepturi extra-umane, oricând dornici de a „fura“ un obiect. Aveţi o colecţie vastă. Ce anume aţi adunat? Colecţionez icoane pe sticlă şi lemn, scoarţe, mobilier, ceramică, adică diferite varietăţi de piese de categoria numită exponate. Cu toate scoarţele mele am făcut o expoziţie publică deasupra Teatrului Naţional, în cinci mari săli. La Palatul de la Mogoşoaia am o expoziţie de 16 scoarţe, foarte frumoasă. Mi-am dorit foarte mult o icoană brâncovenească şi am spus că nu mă opresc din colecţie până nu obţin una. Când am văzut-o, la cineva în casă, am tăcut, teamă. Dacă îi propuneam să o vândă, n-o mai puteam căpăta niciodată. Doar aşa am reuşit să o achiziţionez. Trebuie să şi ştii cum să le cumperi. Aţi fost nevoit să renunţaţi la piese; v-a fost greu? La patru, cinci piese am renunţat şi la care mă gândesc şi astăzi. Am făcut şi prostii. Nu trebuie să vinzi nimic. Eu nu mă pricep să vând, dar la cumpărat..., şi încă cum. „M-am îndrăgostit de jocul dramatic“ Spuneţi că, în decursul celor 90 de ani, viaţa dumneavoastră a avut trei etape. Vă rog să ni le descrieţi. Până la 24 de ani am trăit într-o lume care nu mai seamănă nicidecum cu cea care a urmat şi cu lumea care este astăzi. Era o viaţă superbă, în care toată lumea era destinsă, nu exista om să moară de foame, suna la poartă şi primea o pâine. Aceasta a fost de la 1919, anul de naştere, până la 1944, când m-am căsătorit. Odată cu căsătoria s-a năpustit şi pacostea comunistă pe capul nostru. Din momentul acela am dus o altă viaţă, urmată, după 45 de ani, de o tranziţie care a transportat toate gunoaiele din comunism tot pe capul nostru. Şi astăzi mai trăim cu moravuri comuniste. Ne prefăceam că nu, dar printre altele s-a inventat ceva îngrozitor în România, furtul. A devenit parte din viaţa noastră, ăsta e păcatul. În comunism am stat la locul meu, mi-am văzut de treaba pe care o aveam la teatru şi am descoperit ulterior că, de fapt, a fost un dat destinic să fac teatru. Am trăit sub cupola unei case de artă, unde am fost ferit de contactul direct cu socialul. Fiecare om care intră în teatru intră cu predispoziţia de a se înfrumuseţa de la un joc teatral superior. De la început aţi dorit să deveniţi actor? Nu era nici o grabă pe atunci, părinţii te ţineau în şcoală câtă poftă aveai, aveau destule venituri. Îţi căutai locul în viaţă încetul cu încetul. Liceul l-am făcut la Mănăstirea Dealu, era militar şi de elită. În fiecare dimineaţă, după ce făceam pas alergător pe serpentina care curge spre Târgovişte, ne întorceam şi intram în Biserica de la anul 1600, unde ne aştepta preotul, care ne făcea o rugăciune, iar noi intonam „Cu noi este Dumnezeu“, apoi mergeam la sala de mese. A urmat, un an, Şcoala Militară, era foarte grea, instrucţie ca la război, şi mi-am dat seama că n-am ce căuta în armată. M-am înscris la filosofie, apoi la drept. Primul rol pe care l-am jucat a fost pe când eram la litere, am participat la un vicleim şi am jucat un rol de soldat, copilăresc aproape. Apoi am văzut un spectacol de teatru, o piesă a lui Victor Eftimiu - un celebru scriitor - un basm românesc dramatizat. Mi-a plăcut. M-am dus la alte spectacole şi m-am îndrăgostit de jocul dramatic. Pasul către Conservatorul Regal de Artă Dramatică a urmat imediat. Eu consider că această ad-mitere a fost destinică, mai ales că, iniţial, nu îmi dorisem. Adeptul jocului teatral de trăire, nu de reprezentaţie În anul al II-lea, încă din timpul conservatorului, aţi fost admis la Teatrul Naţional. Cum a fost ascensiunea în lumea jocului dramatic? Din momentul în care am intrat în Teatrul Naţional, evident că am început să fiu distribuit în roluri mici. Mi-aduc aminte cum am intrat în scenă pentru prima dată în piesa „Don Carlos“, eram un soldat care venea să anunţe o veste oarecare. Ţin minte că am intrat din spatele scenei până în partea cealaltă. Mi s-a părut că nu se mai termină drumul, eram foarte emoţionat. Să traversezi toată scena Naţionalului, cu luminile băgate în ochi, m-a zăpăcit. Au urmat alte şi alte roluri, până când am ajuns la rolul principal. Primul a fost într-o piesă în care era un conflict între fascişti şi evrei, şi eu eram un mare general SS, îmbrăcat în haine negre, cu toate crucile de fier şi în picioare cu cizme negre, erau ale mele, le foloseam la călărie. Tatăl meu avea grajd cu cai. Ca să poţi juca pe scenă trebuie să însumezi mai multe calităţi, să ai o anumită experienţă, care ar fi acestea? Atunci când devii artist profesionist trebuie să fii şi de bun gust, pentru că printre ei mai sunt şi actori vulgari, care joacă făţiş cu faţa la public. Eu am montat o piesă, a lui Horia Lovinescu. Anul următor, după ce a trecut vacanţa de vară, am reluat repetiţiile piesei, un exerciţiu sumar ca să îşi amintească actorii de text. La un moment dat i-am oprit şi le-am spus: „Fraţilor, nu mai sunteţi în calitatea în care aţi fost în stagiunea trecută. Voi acum jucaţi cu faţa la public, eu vă rog să reveniţi la jocul nostru teatral de la repeţii. Închipuiţi-vă, ca şi atunci, că jucaţi cu cortina trasă, al patrulea perete este cortina. Nu vă priveşte nimeni, jucaţi pentru plăcerea de a fi acel personaj, altul decât cel care eşti tu. În momentul acela veţi realiza un joc teatral de fină calitate, de fină transmisiune a personajului de pe scenă în ochii spectatorului din sală“. Aceasta se cheamă teatru de trăire, nu teatru de reprezentare. La Conservator am învăţat cum să jucăm cât mai adevărat, cât mai propriu. Evident că sunt actori care continuă să joace teatru de reprezentare. Aceştia din urmă pot să aibă meşteşug foarte bun, comunică bine, dar nu este un teatru de fineţe, de calitate, de adevăr artistic până la capăt. Pe lângă actorie, v-a pasionat şi regia... Din capul locului am fost remarcat ca un viitor regizor. La sfârşitul celor trei ani de conservator, dădeam un examen public chiar pe scena Teatrului Naţional. Mi-am ales un text rafinat literar, „Comedia fantasmelor“, despre viaţa lui Cezare Borgia, principele Renaşterii, căpitan de oaste, dar şi criminal în acelaşi timp. Personajul avea trei mari scene, toate la un loc făcând spectacolul meu, care ar fi fost cât un act normal. N-am avut timp să repetăm decât o singură zi şi, cu toate acestea, am avut un foarte mare succes care a fost salutat şi de preşedintele criticilor dramatici. M-a comparat cu doi mari actori, unul francez, în vogă pe atunci, şi cu Aristide Demetriad, marele Hamlet al epocii respective. Eu am avut o calitate mai puţin întâlnită, puteam să regizez o piesă, dar să şi joc în ea. Fiecare actor îşi doreşte sau ar trebui să îşi dorească să îl joace pe Hamlet. Al dumneavoastră la ce vârstă a fost? Vârsta lui în piesă este 28 de ani, dar e imposibil ca un actor de aceeaşi vârstă să poată juca un asemenea personaj, nu are experienţa necesară. Eu l-am jucat la vârsta de 42 de ani, dar, având un corp slab, nu arătam vârsta reală, încât spectatorii din Timişoara, acolo unde am jucat rolul, îmi spuneau „băiatul de la Bucureşti“. Patru ani l-am jucat pe Hamlet la Timişoara. Pe tot parcursul piesei nu aplauda nimeni, dar la sfârşit erau ropote de aplauze ca la premieră. Ca actor am avut o gestică foarte frumoasă, naturală. Am jucat şi în spectacole care s-au ţinut 7 ani. Am fost la multe teatre, la Teatrul Naţional, dar şi la altele din Bucureşti şi din provincie, spre exemplu la Teatrul Nottara am stat 16 ani. Printre rolurile cele mai importante au fost cele ale lui Despot Vodă, Richard al III-lea, Hamlet - cea mai frumoasă piesă din lume -, pe care le-am şi montat în acelaşi timp. Am făcut actorie şi regie simultan. În filme am avut roluri mici, pentru că aveam un aer mai distins şi nici un fizic muncitoresc, nu corespundeam standardelor comuniste. Şi de aceea mă foloseau în roluri negative, contra muncitorimii. Era un mijloc de a câştiga două, trei sute de mii de lei; mai cumpăram un obiect de artă. În toată această activitate aţi avut un sprijin în soţia dumneavoastră? Soţia mea are foarte mult gust, inteligenţă, educaţie, şi de aceea ne-am înţeles bine. Am o soţie peste măsură, pot să spun că n-o merit pentru ce face pentru mine, e dăruită. Eu nu mi-am folosit tot timpul meu liber decât contemplaţiei, or trebuia să am o formă mai activă de trai, mai muncitoresc, în direcţia intelectuală, bineînţeles; şi mă alegeam cu mult mai multe. Eu pretind că am dat trei sferturi din nativul care zăcea în mine. ▲ Rădăcini boiereşti Dan Nasta s-a născut la Bucureşti într-o familie boierească. Rădăcinile familiei mamei sale mergeau până în timpul lui Matei Basarab, în jurul anului 1640, prin logofătul Piteşteanu, nume purtat de bunica sa dinspre mamă. „În familia mea a fost al doilea regent al României, dar şi guvernatorul Băncii Naţionale, văr cu mama. Din partea tatălui este familia baronilor Nasta, care au fost recunoscuţi la Viena pentru ajutorul dat imperiului austro-ungar, în comerţul făcut cu Macedonia. Alţi doi Nasta au fost celebri medici ai epocii lor, Traian Nasta, mare chirurg, şi Marius Nasta, mare ftiziolog şi academician.“ ▲ Dan Nasta şi Brâncoveanu Aveţi o dragoste şi o grijă deosebită faţă de domnitorul Constantin Brâncoveanu. De ce şi cum o materializaţi? Constantin Basarab Brâncoveanu este cel mai important om de vârf al clasificării umane în România, pentru că nimeni n-a avut realizările sale, începând cu jertfa de sine, una mondială, uriaşă, care i-a adus sfinţenia, completată de activitatea sa politică. Acum 20 de ani am cerut Ministerului Culturii să-mi pună la dispoziţie Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia, ca să fac din el un muzeu. Abia acum 8 ani am izbutit să-l capăt. Din acest muzeu am făcut o clasificare de materiale pe o temă foarte interesantă, o colecţie palatală, cu spaţii vaste. Am instalat acolo 10-12 colecţii. Eu sunt directorul onorific al muzeului. În timpul comunismului a fost un depozit de materiale pentru festivităţi şi se deteriorase. De acum 8 ani am început restaurarea, şi la ora actuală încă se restaurează cuhnia, încât sperăm ca anul acesta să avem complet restaurată Curtea Domnească de la Mogoşoaia. Aceasta a fost o curte de plăcere, de locuit vara, cu o grădină italienească cu multe flori, cu parc englezesc şi lac. Turiştii vin în număr mare să vadă unicul palat voievodal din România, cu o arhitectură de 300 de ani vechime, italiană. Sălile palatului au fost ornate cu câte o expoziţie care să scoată în evidenţă epoca marelui şi sfântului domnitor.