Când omul se crede centrul universului

În cele mai multe dintre filmele de duzină, binele este înţeles ca forţă care distruge răul prin violenţă. Fie că este vorba de atacul iminent al unor extratereştri care ne vânează resursele, fie că vedem un erou care trebuie să-şi salveze familia, fie că avem în prim-plan tema răzbunării sau lupta de supravieţuire în urma unui cataclism, lucrurile sunt puse mereu pe făgaşul violenţei brute, a rezolvării problemei răului prin rău.

Familia joacă un rol central în cadrul acestor filme adresate marelui public, astfel că multe din producţii încep prin zugrăvirea unui tablou al fericirii şi împlinirii umane în cadrul familiei, pentru ca pe parcurs un pericol oribil să planeze asupra ei. Atunci începe confruntarea cu furci, topoare, pistoale şi ce mai are orice bun familist prin gospodărie. Justiţiarul O altă temă este cea a eroului justiţiar care trebuie să se răzbune pe cineva. Pe mulţi, pe aproape toată lumea. Ceva îngrozitor s-a întâmplat în trecutul lui, iar prezentul nu îi menajează deloc cicatricele, ci îi scoate iarăşi durerile la iveală. Atunci eroul îşi aduce aminte tot ce-a învăţat în Vietnam, Irak sau în altă parte şi împarte cu dărnicie dreptatea la toată lumea, făcând una cu pământul jumătate din orăşelul mirific al copilăriei sale, în care s-a întors pentru a-şi găsi liniştea, dar să vezi ghinion, o gaşcă de nemernici pusese mâna pe el. De fiecare dată îi învaţă minte şi eroul rămâne fericit cu iubirea lui din clasele primare. Cataclisme Apoi avem tema cataclismelor, apocalipselor şi altor ghinioane de pe lângă casa omului. Desigur, niciodată aceste tragedii planetare n-au legătură cu revelaţiile biblice, nu sunt privite în ordinea unui plan divin, ci totul e un hazard, o plesneală, o încercare a puterilor omului şi ştiinţei în luptă cu furia oarbă a naturii. Totdeauna un el şi o ea se aliază pentru a salva planeta, plus câţiva eroi, în general soldaţi americani sau cosmonauţi, după caz. Lipsa rugăciunii Un element pe care îl regăsim în toate aceste filme este absenţa rugăciunii, lipsa de articulare pe valorile transcendente, viaţa e înţeleasă ca scop în sine, un ceva care trebuie apărat cu orice preţ, cu egoism animalic, singura grijă fiind conservarea materiei, a trupului. Omul aflat în situaţii-limită, în aceste producţii, nu se roagă, nu face apel la instanţa superioară a Divinităţii, la meditaţia pe tema eventualelor legături între propria fiinţare şi ceea ce i se întâmplă şi nici nu consideră că ceea ce se întâmplă poate fi rodul Voinţei Divine, ci... un ghinion. Şi atunci are mână liberă să facă orice rău, numai să scape. Avem, aşadar, o raportare oarecum instinctuală şi animalică la eveniment, totul fiind pus în slujba îndepărtării răului. Nimic despre înţelegerea naturii lui şi întoarcerea faptului negativ spre propria şlefuire, pocăinţă, înălţare. În schimb avem blasfemii cât cuprinde, tot felul de construcţii lexicale care de care mai oribile (cum ar fi "holly shit"). Mesajul este profund antropocentric În mod sistematic şi parcă după un plan, poziţia adoptată de eroii filmelor de acţiune este non-creştină, mai degrabă ţinând de "ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte" decât de actualitatea spirituală a unei mari părţi a omenirii, care este creştină. Este curios acest lucru, cu atât mai mult, cu cât americanii - majoritatea acestor producţii fiind americane - se simt mândri de creştinismul lor şi îl scot în faţă cu diverse prilejuri festive, cum ar fi alegerile pentru anumite funcţii. Mesajul acestor filme nu e altul decât unul profund antropocentric, iar mijloacele moderne şi atractive de realizare a lor, capacitatea de a jongla cu imaginile seducătoare, potenţează puterea acestui mesaj şi aşa suficient de mare, dată de tendinţele generale de secularizare a societăţii. De fiecare dată când văd încrâncenarea cu care se luptă în aceste filme eroii să se răzbune, să trăiască indiferent ce ar trebui să facă pentru asta şi pe câţi să omoare, îmi aduc aminte de modelele creştinismului şi de faptul că Biserica a fost clădită pe oameni care s-au sacrificat, după modelul lui Hristos. Oameni care au murit cu rugăciunea pe buze, nu au trăit cu sabia mânjită de sânge, oameni pe care îi numim sfinţi. Iar pe realizatorii unor astfel de filme, "iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!". Proiecţii ale omului care vrea să joace rolul lui Dumnezeu În textul "Antropocentrismul modern şi oferta antropologiei eclesiale", publicat în Analele Universităţii din Craiova, seria Teologie, nr. 10/2002, Ed. Universitaria, Craiova, pr. dr. Doru Costache spune: "Construită prin refuzul faţă de orice apel la Dumnezeu, neeclesială şi netradiţională, în conflict explicit cu orice alte criterii şi valori care nu sunt exclusiv ale raţiunii autonome, civilizaţia modernă este literal antropocentrică. Mentalitatea seculară este o atitudine faţă de realitate care poate fi descrisă foarte bine prin termenul naturalism (în opoziţie cu supranaturalismul medieval). Această atitudine implică procesul de profanare (de-teologizare, de-sacralizare) treptată şi radicală - cel puţin în intenţie - a tuturor criteriilor şi valorilor în funcţie de care societatea modernă vrea să se realizeze. În prelungirea acestui proces mental, căutarea puterii prin ştiinţă şi tehnologie vrea să asigure pârghiile prin care aceste criterii şi valori să devină operative, eficiente. Dar toate acestea - criterii, valori şi pârghii - sunt proiecţii ale omului care vrea să-l înlocuiască pe Dumnezeu la cârma universului, ale omului care vrea să joace rolul lui Dumnezeu, făcând o lume a lui (pe care caută să o suprapună creaţiei lui Dumnezeu), a cărei raţionalitate să nu mai exprime intenţiile lui Dumnezeu, ci ale omului căzut de la faţa Creatorului".