Când povara Crucii ne este grea
Toamna ne aduce nu doar belşug în hambare, ci şi bogăţie de clipe duhovniceşti prilejuite de sărbătorile ei. Între acestea, Înălţarea Sfintei Cruci a chemat poporul lui Dumnezeu să-şi plece genunchii în faţa lemnului de viaţă făcător, rugând pe Milostivul Părinte să ne facă părtaşi roadelor jertfei Fiului Său. În duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci, Biserica ne-a amintit îndemnul mântuitor al Marelui Răstignit: „Cel ce voieşte să vină după Mine să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie“. Înţelegând prin purtarea Crucii asumarea conştientă a vieţii, cu toate bucuriile ori neajunsurile inerente, Crucea poate însemna atât dimensiunea unei existenţe obişnuite, cât şi a uneia marcate de o necruţătoare boală ori a unei frustrante neîmpliniri sau, de ce nu?, a unui destin tragic.
Bunăoară, pentru mulţi fraţi români, o cruce, ce-i drept, foarte grea, a fost nu altceva decât dorinţa de a trăi în România. Spunând acest lucru mă gândesc la masacrul celor peste 3.000 de români ucişi la Fântâna Albă de armata sovietică, pentru simplul motiv că, aflându-se în satele de dincolo de sârma ghimpată pusă de tăvălugul bolşevic, au hotărât să lase toate, trecând graniţa în România. De aceea, pe la începutul lui Prier al însângeratului an 1941, adunaţi într-un număr impresionant, românii din satele de pe valea Siretului răpite de Uniunea Sovietică, purtând înainte un ştergar alb, icoane, prapuri, cruci, s-au îndreptat spre impusa graniţă sovieto-română. Ajungând aproape de mincinosul hotar, soldaţii ruşi au început să-i mitralieze din plin. Iubitorii de Românie au căzut seceraţi. După masacru, morţii, de-a valma cu răniţii, au fost aruncaţi în gropi comune. Mărturiile supravieţuitorilor te zguduie: pământul turnat peste dânşii s-a mişcat continuu câteva zile, până ce toţi muribunzii şi-au dat duhul. Pe o parte din ei i-au „cruţat“, torturându-i apoi prin aruncarea de vii într-o altă groapă comună, unde se stinsese var. Întâmplări înfiorătoare, desprinse parcă din bătrâne martirologii, petrecute totuşi nu cu mult timp în urmă. Acestea, alături de numeroase alte drame, ne fac să exclamăm: grele cruci, înlăcrimate poveri!
Dar oare Dumnezeu ne poate aşeza pe umeri cruci care să ne înconvoaie destinul, făcându-ne să ne prăbuşim? Greşeşte El rânduind unora cruci împovărătoare? Gândind la atrocităţi de felul celor amintite, am fi tentaţi să credem că da! Chiar aşa o fi? Spre a ne lămuri, trebuie să apelăm la dumnezeieştii Părinţi. Ei ne spun că, înainte de a ne trimite Crucea fiecăruia dintre noi, Dumnezeu o priveşte cu ochii Săi cei atotvăzători, o cântăreşte cu înţelepciunea Sa dumnezeiască, o verifică cu dreptatea Sa neajunsă. Apoi, cu inima plină de iubire, o încălzeşte, după care o cântăreşte în mâinile Sale preasfinte, ca nu cumva să fie mai grea decât am putea-o duce. Doar după ce a măsurat curajul nostru, o binecuvântează şi ne-o aşază pe umeri. De aceea, să fim încredinţaţi că vom izbuti s-o purtăm, urcând pe „Golgota“ mântuirii noastre. Să nu lăsăm ca necazurile, încercările vieţii să ne despartă de Dumnezeu, deşi ne par adeseori sarcini insuportabile. Dimpotrivă, toate greutăţile ne vor apropia încă mai mult de Cerescul Tată dacă ne vom accepta „Crucea“, înţelegând-o corect. Aceasta este în acelaşi timp pământească şi cerească, în sensul că trebuie să ne-o asumăm, dar nu cu indiferenţă ori privind-o ca pe o fatalitate, ci să luptăm ca durerea, neîmplinirea, susţinute de o credinţă puternică, vie, să nu ne îndepărteze de Cer, ci să ni-L coboare în taina fiinţei noastre.
Chiar când „Crucea“ ne este grea, cu nestrămutată credinţă, cu nădejde în mila Preamilostivului Dumnezeu, să ne facem din ea cale spre lumină, un binecuvântat moment de a ne îndrepta nestrămutat către Înviere.