Când ţara umbla pe umerii stareţilor

În calendarul nostru ortodox sunt consemnaţi numeroşi sfinţi ale căror nume sunt legate de fenomenul renaşterii isihaste din Ţările Române în veacul al XVIII-lea. Despre ei s-a scris mult şi încă se va mai scrie. În scurtele rânduri care urmează, vom discuta modul cum aceşti monahi s-au impus în faţa unei puteri politice de obicei capricioasă faţă de biserică, rolul socio-politic extrem de important jucat de stareţii "paisieni" în societatea românească în perioada premodernă, modul în care aceste personalităţi au fost ocultate în mediul cult timp de aproape un veac şi reîntoarcerea lor triumfală în conştiinţa elitelor în perioada interbelică.

Domnul şi Biserica în Evul Mediu Pentru realităţile bisericeşti din Ţările Române în Evul Mediu, "Descrierea Moldovei" a lui Dimitrie Cantemir reprezintă un izvor fundamental. Din următorul fragment, bunăoară, aflăm care erau relaţiile Mitropoliei Moldovei cu Patriarhia Ecumenică, precum şi raporturile existente între domnie şi ierarhia bisericească: "Privegherea dinafară asupra bisericii Moldovei cade în seama domniei însăşi, care ia aminte cu râvnă şi cu multă grijă ca purtarea şi învăţătura feţelor bisericeşti să se potrivească cu temeiurile credinţei; ca nici unul dintre dânşii să nu se abată din calea adevărului şi să nu ascundă inimă de lup sub piele de oaie ş...ţ După ce a dobândit întărirea domniei, trei episcopi ai Moldovei împlinesc punerea mâinilor deasupra capului şi dau de ştire patriarhului de Constantinopol printr-o scrisoare că cutare şi cutare om cucernic, cu frica lui Dumnezeu şi învăţat, s-a ales cu ajutorul Sfântului Duh şi nu în alt chip care să atârne de vrerea omenească. Acelaşi lucru îl face domnul printr-o scrisoare osebită, la care lucru patriarhul nu poate să se împotrivească cu nici un fel ş...ţ Cu toate că mitropolitul stă la un loc de cinste aşa de înalt, totuşi el nu poate nici să aşeze şi nici să scoată din scaun pe vreunul dintre arhiereii săi, căci numai domnul poate să cântărească felul de viaţă şi învăţătura acelora care ar putea să fie aleşi şi să cerceteze pricinile celor ce trebuie să fie scoşi din slujbă, precum şi să hotărască. Căci domnia a luat pe seama ei toate acestea; numai binecuvântarea după canoanele statornicite de apostoli a lăsat-o în grija mitropoliţilor. În schimb, nici domnul nu poate să schimbe, să adauge sau să scoată ceva din treburile duhovniceşti. ş...ţ Această rânduială nu o ţin decât domnii cei evlavioşi. Căci, dacă domnul nu cinsteşte credinţa, atunci nici o lege nu poate să-l îngrădească". Textul arată astfel două lucruri: autocefalia de facto de care s-a bucurat Biserica Ortodoxă din cele două principate faţă de Patriarhia de Constantinopol şi, pe de altă parte, intervenţia frecventă, peste capetele ierarhiei, în administraţia bisericească, a domnului, care numea nu numai mitropolitul, ci şi pe episcopi sau stareţii mănăstirilor mai importante. Fenomenul paisian. Implicaţii sociopolitice Dar, deşi mare, prin natura situaţiei istorice existente în Principate, mai ales din veacul al XVIII-lea, puterea domnului era serios limitată de durata scurtă de domnie şi de războaiele foarte numeroase purtate pe pământ românesc. În aceste condiţii, teritorii vaste scapă adesea de sub autoritatea puterii politice centrale, oamenii adunându-se în jurul singurelor instituţii care nu-şi încetează activitatea şi mai oferă un refugiu: mănăstirile. În aceste condiţii, mănăstirile capătă un rol extrem de important, iar stareţii se substituie adesea unei puteri politice şi judecătoreşti absente. După cum se ştie, în veacul al XVIII-lea, din punct de vedere bisericesc, Moldova şi Ţara Românească sunt un spaţiu al paradoxurilor. Pe de-o parte, diverse surse (în special călători străini) subliniază lipsurile din organizarea şi viaţa spirituală a Bisericii Ortodoxe (corupţia, lipsa de carte a preoţilor, traiul uneori prea lumesc), fapt datorat situaţiei politice sau modului deficitar de administrare a mănăstirilor închinate, pe de altă parte, într-o parte a mănăstirilor neînchinate asistăm la o adevărată renaştere isihastă, legată de numele stareţului Paisie Velicicovschi, cu profunde implicaţii asupra societăţii româneşti. Nu vom insista asupra diverselor laturi ale fenomenului paisian. Pentru discuţia de faţă este important de subliniat forţa de difuzare a acestuia, prin numeroşii discipoli care impun unde ajung un model riguros de conduită şi, mai mult, stabilitatea remarcabilă a mănăstirilor paisiene, multe dintre ele având în fruntea lor acelaşi stareţ timp de decenii, chiar dacă numirea lui se afla tot la cheremul domnului, un exemplu în acest sens fiind intervenţia lui Constantin Moruzi din 1779 pentru a-l trimite pe însuşi Paisie Velicicovschi de la Mănăstirea Secu la Neamţ, trecând peste mitropolitul ţării sau soborul existent la Neamţ. Faptul că aceşti stareţi sunt menţinuţi în funcţii, indiferent de cine este la domnie, reprezintă şi o dovadă a respectului de care aceste mănăstiri se bucurau şi a faptului că autorităţile au conştientizat că ele pot reprezenta un reper pentru societate, printre puţinele în acele vremuri tulburi. Mărturiile cronicilor Rolul extrem de important al mănăstirilor şi al stareţilor a fost subliniat în numeroase cronici. Astfel, în biografia dedicată părintelui Paisie Velicicovschi sunt consemnate două asemenea momente. În 1768, la începerea războiului care se va sfârşi cu raptul Bucovinei, Paisie era stareţ la Mănăstirea Dragomirna. Aceasta, "aşezată într-o nesfârşită pădure, la loc tare, atrase la sine o mulţime de oameni, care-şi căutau scăparea ş…ţ Era o iarnă aspră şi cu zăpadă mare. Stareţul, văzând nevoia mare a oamenilor, dintre care mulţi erau desculţi şi aproape goi, se silea în tot felul să le uşureze soarta. El osebi pentru nevoiaşii refugiaţi jumătate din mănăstire, strămutând pe toţi călugării în cealaltă jumătate, aşezând câte doi, câte trei, ba şi câte patru-cinci într-o cameră. Trapeza cea mare şi caldă o dădu poporului sărac şi mai ales nenorocitelor şi chinuitelor femei. Chelarului, pitarului şi bucătarului li se porunci să dea mâncare la toţi câţi veneau şi cereau ş…ţ Se gătea mâncare şi se cocea pâine neîntrerupt, dorind să fie îndestulaţi toţi câţi aveau nevoie". Mai târziu, în 1790, când izbucneşte un nou război ruso-austro-turc, "oraşele şi satele Moldovei se pustiiră. ş…ţ Lavra Neamţu se umplu de fugari, care se aşezară şi înlăuntrul şi împrejurul mănăstirii. ş…ţ Târguşorul Neamţu fu ocupat de turci ş…ţ În mănăstire se răspândi vestea că turcii, ocupând târguşorul, care se află la 15 kilometri de mănăstire, au plecat spre aceasta. O groază nedescrisă cuprinse pe cei ce se aflau în mănăstire şi-şi aflau acolo scăparea". În 1821, în timpul "zaverei" lui Tudor Vladimirescu şi a eteriştilor, alt mare stareţ, Calinic de la Cernica, se vede obligat să devină mijlocitor faţă de turci pentru a-i salva pe bucureştenii refugiaţi pe ostrovul mănăstirii: "Anul 1821 martie 1 s-au băjănărit Bucureştii ş…ţ au venit şi la noi la monastirea Cernica mulţime de familii; ne-a scos de prin chilii pe toţi ş…ţ Tot acest an 1821, mai 15, a venit turcii mai întâi de a intra în Bucureşti, ne-a pârât că aici la noi sânt apostaţi şi a încunjurat, ostroavele despre răsărit, zaporojeni, despre apus turcii; pusăse pă deal dinspre apus tunuri ca să dea în monastire. Văzând aciastă încunjurare, primejdiicioasă, am făcut o jalbă cătră paşa că nu sânt apostaţi în monastire, ci numai nişte norod şi noi nişte călugări proşti lăcuitori într-aceste două ostroave - care jalbă o am trimis cu Dorothei monah, la paşa unde se afla la satul Căţel. După primirea jălbii, s-a încredinţat paşa arătării noastre şi a trimis un beşleagă cu 12 turci spre paza monastirii". Ocultare şi renaştere în epoca modernă Acest rol, de lider al comunităţii, pe care îl joacă adesea stareţul unei mănăstiri în veacul al XVIII-lea, este tot mai puternic contestat în secolul următor, în urma impunerii unor noi paradigme de gândire la nivel social, dominate de un raţionalism rece şi primatul absolut asupra societăţii a statului indiferent din punct de vedere religios. Un asemenea tip de gândire nu mai recunoaşte mirabilul drept o experienţă legitimă a existenţei umane şi tinde să alunge prezenţa divinului din cotidianul social. Mai mult, vocile dominante în societate nu mai sunt clericii, ci laicii, care scriu în spiritul culturii europene moderne dominante, în cadrul căreia următoarea afirmaţie a Sfântului Calinic de la Cernica ar fi încadrată în categoria superstiţiilor băbeşti: "Tot acest an 1821 Noemvrie 5, s-a cutremurat pământul în zi Sâmbătă. Într-această vreme fiind foarte strâmtoraţi de pâine în monastire că ce avusăsem să mâncase cu băjăniile, şi neavând mijloc de a cumpăra sau a căpăta, a făcut Dumnezeu milă prin mijlocirea sfântului ierarh Nicolae că Chehaia-bei, paşa ce era mai mare peste Turci, cât pesmet făcuse pentru oştiri pă la toate brutăriile, pă care pesmet era să-1 ducă după oştiri ca să gonească pă zavergii, iar zavergiii n-a mai aşteptat să se lupte cu Turcii ci s-a râsipit, trecând în alte ţări. Aşa văzând că nu le iaste de trebuinţă acel pesmet, ni 1-a trimis noă, ca vreo 50 care din care am mâncat toată obştea părinţilor şi mosafirii ce venia până am făcut pâine de grâu nou". Calinic de la Cernica este, de altfel, ultimul stareţ prezent şi cinstit în mentalul colectiv conform vechilor paradigme şi, multă vreme, "ultimul sfânt". După aceea, "stareţii" nu numai că nu mai au autoritate în plan social şi politic, dar şi pe plan bisericesc li se subminează influenţa, semn limpede că religia nu era considerată o manifestare de natură a împlini pe om. Din orizontul culturii "înalte" dispar orice referiri la "minuni", "vedenii" şi alte fenomene ce ţin de mirabil, iar stareţii şi ceilalţi clerici devin liderii celor consideraţi "înapoiaţi", adică ai oamenilor simpli care păstrau cu încăpăţânare vechile tradiţii. Acest aparent deşert spiritual (de fapt o mare sub pustiuri) va lua sfârşit în epoca interbelică, când elitele culturale redescoperă valorile spirituale păstrate de cei "simpli", printre care tradiţia marilor stareţi, a conştiinţei sacrului şi a posibilităţii sfinţirii omului. Printre gesturile de recuperare făcute în acei ani amintim republicarea în 1935 de către marele teolog George Racoveanu a ediţiei din 1836 a Autobiografiei Stareţului Paisie, scrisă de Platon Schimonahul, act simbolic care, după un veac, făcea dreptate marilor stareţi pe umerii cărora ţara aceasta a umblat vremuri îndelungate.