Cântarea bisericească în şcoala românească şi rolul ei în educaţie

Dacă cercetăm cu atenţie istoria noastră, uneori destul de frământată, vom constata că, până pe la începutul veacului al XIX-lea, Biserica a fost instituţia care s-a implicat permanent în organizarea şi susţinerea şcolilor, "imprimând învăţământului un caracter nu neapărat abstract religios, ci bisericesc, deci creştin".

Pretutindeni, începuturile de şcoală românească reflectă existenţa, în programa analitică, a cântării bisericeşti, ceea ce vădeşte grija Bisericii în această privinţă. Aşadar, "învăţământul fiind întotdeauna întemeiat şi organizat de Biserică şi predat de slujitorii ei (preoţi şi cântăreţi), este de remarcat şi de notat atenţia statornică pe care Biserica a acordat-o de-a lungul veacurilor cântării şi cultului, adică părţii de creştinism practic. Aşa se explică faptul că cele dintâi forme de învăţământ românesc fiind bisericeşti, cântarea religioasă era nelipsit prevăzută în activitatea didactică". În trecut, învăţătorii cunoşteau elemente de muzică şi catehism În 1844, un profesor de la Târgu Jiu trimitea Eforiei Şcoalelor catalogul cu rezultatele la învăţătură ale candidaţilor care se pregăteau să devină învăţători, menţionând că elevii din clasa a III-a au fost examinaţi şi la "cântări bisericeşti". Prin urmare, învăţătorii erau obligaţi să deprindă atât cântările bisericeşti absolut necesare, cât şi unele rugăciuni şi chiar unele reguli de tipic bisericesc, cel puţin în ce priveşte rânduiala Sfintei Liturghii, ceea ce constituie baza formării duhovniceşti, pe lângă cunoştinţele generale, care se reduceau la aritmetică, scris, citit, caligrafie. Aceştia primeau un atestat în care se menţiona că s-au deprins la citire, scriere "slobodă" (adică cursivă), la catehismul legii creştineşti, la cântările bisericeşti şi la începutul de aritmetică. Celor care se pregăteau să devină învăţători li se cerea să deprindă numai cântările "ordinare practice, fără psaltichie". Şi totuşi, în unele regiuni, învăţătorii erau bine pregătiţi la cântările bisericeşti, aşa încât ei puteau fi recomandaţi să fie angajaţi "cântăreţi domneşti", adică pe la catedralele din oraşe, ctitorii domneşti şi bisericeşti. În alte părţi însă nu se găseau întotdeauna cadre specializate care să predea cântările "practiceşte", fiindcă cei solicitaţi de obicei refuzau din cauza remuneraţiei prea mici sau cei care acceptau pretindeau o plată ceva mai substanţială, ceea ce făcea să nu prea aibă candidaţi. Aceste aspecte s-au putut rezolva odată cu apariţia şi angajarea cântăreţului sau a dascălului de biserică în calitate de învăţător al copiilor, ceea ce constituie un pas important în planul de învăţământ respectiv. Cu vremea, acest lucru se generalizează, încât la un moment dat cântarea apare legal şi fără echivoc în legiuirea şcolară sau în programa analitică, aşa cum se numeşte azi. Regulamentul Organic din 1834 şi alte circulare ale stăpânirilor vremelnice de atunci prevedeau că "în fieşcare sat să se ţie, pe lângă preot, şi un cântăreţ carele va fi dat să înveţe copiii satului carte şi cântări". Chiar şi pentru şcolile aşa-zise "normaliceşti" ce pregăteau învăţători pentru sate era prevăzut "să se găsească un cântăreţ cu bună-ştiinţă şi să înveţe pe toţi candidaţii de prin sate ştiinţa cântărilor bisericeşti pe câtă vreme va avea fiecare trebuinţă. Prin preotul şi cântăreţul de biserică de la sate şi din cele câteva oraşe, capitale sau reşedinţe de judeţ, s-a urmărit să se creeze o atmosferă cât mai autohtonă, aşa cum se cristalizase de-a lungul istoriei poporului român, la care se adăuga modul de cântare bizantin, la început recitativ, apoi pe cele opt glasuri stabilite şi practicate în Imperiul Bizantin. "Mulţi din cei care învăţau puţină elinească îşi tăgăduiau Patria şi Neamul…" Aşadar, preoţii, cântăreţii bisericeşti şi învăţătorii au jucat multă vreme un rol principal în învăţământul românesc, din care, cum am văzut, nu lipsea cântarea religioasă bisericească din programa materiilor de studiu, la început sporadic, apoi din ce în ce mai generalizat, mai organizat şi mai temeinic. Sigur că, prin traducere şi practică îndelungată, toate cântările bisericeşti bizantine au căpătat la români, de-a lungul timpului, aşa cum observa acum aproape două sute de ani marele Anton Pann, un "caracter naţional". Chiar şi Macarie ieromonahul, din aceeaşi vreme, care se arăta potrivnic grecizării, nu dezavua cântarea grecească prin traducerea textului şi a melodiilor, ci tuna şi fulgera, pe bună dreptate, împotriva abuzurilor şi a exagerărilor în perceperea şi executarea acestora, "căci mulţi din cei care învăţau, zice el, puţină elinească îşi tăgăduiau şi Patria, şi Neamul. Aşijderea şi cei ce învăţau câte puţină psaltichie grecească, până în ziua de astăzi se ruşinează nu numai de a cânta Heruvic şi altele româneşti, ci şi "Doamne miluieşte" de a zice pre limba lui". Cu alte cuvinte, Macarie nu avea nimic împotriva cântărilor greceşti, ci împotriva schimonoselilor şi a exagerărilor în executarea nazalizată excesiv fie de către cântăreţii greci, care pe deasupra mai erau şi intriganţi neîntrecuţi, fie de către autohtonii care imitau ca nişte papagali, vorba lui Anton Pann. "Dimineaţa, oftoicu şi psaltirea, după prânz, psaltichia…" Potrivit observaţiilor muzicianului George Breazul, "cântarea bisericească sătească, cea fără putinţă de tăgăduire, reprezenta o fază de înaintată dezvoltare a unui lung proces de adaptare, de prefacere, poate de creaţie a muzicii noastre bisericeşti, paralel poate sub influenţa cântecului popular, intră într-o fază de disoluţie şi dispariţie, infiltrându-se mai adânc în structurile de conştiinţă religioasă românească psaltichia grecească a veacului al XVIII-lea şi al XIX-lea… În această fază se găsea muzica bisericească în Principate". Ion Ghica pare a le lua parte, când zice: "La Chiosea, ca şi la Chiriţă, ca la Stan, lucrurile mergeau altfel: dimineaţa, oftoicu şi psaltirea, după prânz, psaltichia. Chiosea avea un pa, vu, ga, di care ieşea pe nas cale de o poştă". Precizăm că dascălii protopsalţi de care aminteşte Ion Ghica, adică Chiosea (fiul) şi alţii, nu predau psaltichia la şcoli obişnuite, ci la cele de cântăreţi bisericeşti speciale, care funcţionau în Bucureşti, iar de la 1825, prin opis domnesc, semnat de Grigorie Dimitrie Ghica, în toate oraşele reşedinţă de judeţ din Ţara Românească s-au întemeiat sau reorganizat şcoli de cântăreţi la care, din 1836, s-au adăugat seminarele teologice. Cum ne educăm prin muzică? După anul 1990, s-a revenit încet-încet, cu suişuri şi coborâşuri, cu opinteli, cu beţe în roate băgate de vechii militanţi comunişti nostalgici, fără teamă de Dumnezeu şi ruşine faţă de oameni, care pierdeau din ce în ce mai mult teren în defavoarea codului de etică şi echitate socialistă, o cacealma a vremurilor de curând apuse sau mai degrabă aflate în agonie, puţin buimace şi nelămurite, dar nu total dispărute. Cât despre rolul religiei şi al cântării în procesul de educare a tinerilor creştini, acesta este un adevăr confirmat de toţi Sfinţii Părinţi, precum şi de către marii pedagogi ai lumii, de către iluştrii compozitori, teologi şi filosofi şi, de ce nu, de toate generaţiile de creştini de-a lungul veacurilor. Muzica religioasă are mai multe forme de exprimare: vocală, corală, instrumentală şi vocal-instrumentală, dar Biserica Ortodoxă a adoptat în cultul ei numai muzica vocală şi corală. Cântarea trebuie să aibă, aşa cum vor pleda Sfinţii Părinţi, un rol pur duhovnicesc, să izvorască din adâncul sufletului, fiind executată numai cu vocea umană, şi nu oricum, ci cu multă simţire, şi mai ales să nu se silească firea spre răcnire. Muzica în general, şi în special cea bisericească sau religioasă, predată şi practicată cu simţire, duce la creşterea puterii copilului sau a tânărului în stăpânirea instinctelor, la manifestarea omeniei, a respectului faţă de Dumnezeu, de semeni şi lumea înconjurătoare, a clădirii şi sedimentării unui comportament civilizat, la creşterea încrederii în puterea divină, ca şi în puterile proprii, la dirijarea convingerii că şcoala face tot ce este posibil ca, sprijinită de Biserică, să zidească omul nou, nu în sensul murdar la care năzuiau comuniştii, ci omul orientat spre iubirea de Dumnezeu, de ţară şi de neam. Prezenţa educatorilor din zilele noastre, însoţind sau şi conducând corurile de copii şcolari la Sfânta Liturghie sau în diverse ocazii nobile, este un gest cu profunde rezonanţe în viaţa spirituală a obştii creştine, de restabilire şi de întărire a respectului faţă de şcoală şi Biserică şi faţă de slujitorii acestora, preoţi şi profesori deopotrivă. "În special muzica bisericească sau religioasă, predată şi practicată cu simţire, duce la creşterea puterii copilului sau a tânărului în stăpânirea instinctelor, la manifestarea omeniei, a respectului faţă de Dumnezeu."