Cântarea, versurile și rugăciunea sau bucuria sufletelor curate

Bogăția cea mare a Bisericii, tezaurul ei liturgic, cântările sunt teologie vie exprimată în versuri, iar noi ne aflăm într-o permanentă sărbătoare, hrănin­du-ne sufletul cu lumina ce ni se dăruiește prin această adâncă și inepuizabilă poezie. Biserica cinsteș­te într-un fel poezia și pe autorii ei în fiecare zi, pentru că noi, în cântările și slujbele zilnice, ne bucurăm de măiestrite cuvinte așezate în pagină sub inspirația Duhului Sfânt.

De-a lungul anilor s-a cristalizat, păstrat și transmis tuturor genera­țiilor vechea poezie așezată prin inspirație dumnezeiască în paginile Sfintei Scripturi. Adeseori în cultul Bisericii noastre sunt citite cuvinte ale prorocului David, care sunt, de fapt, o preafrumoasă rugăciune și, în același timp, poezie.

Așa sunt toate cuvintele Scripturilor, imnurile Bisericii, slujbele alcătuite de veacuri de imnografi, care au lucrat mereu sub aripa îngerului, pentru că monahii, preoții sau chiar oameni simpli, trăitori ai credinței creștine, s-au așezat întotdeauna sub razele harului, acest izvor dătător de inspirație care vine de la Dumnezeu.

Biserica s-a bucurat de darurile cu care au fost înzestrați imnografii, iubitori de Cuvânt și de cuvinte. Deși au trecut milenii și sute de ani de când s-au scris psalmii, aceștia și-au păstrat frumusețea peste orice trecere a timpului, arătând că tot ceea ce este inspirat nu își va pierde vreodată din frumusețe și strălucire.

Cuvintele zămislite în căldura Duhului Sfânt poartă în ele un înțeles adânc și au o mare înrâurire asupra sufletului celui care le citește și caută să le înțeleagă.

De multe ori, prin și din cuvinte simple se naște o adevărată poezie.

De asemenea, când suntem cu genunchiul plecat la pământ, gândindu-ne profund la un cuvânt sau la un pasaj din Sfânta Scriptură, ori la o anumită întâmplare de viață, reușim să izvodim din adâncul sufletului lucruri de o mare frumusețe.

Pământul țării noastre a rodit de-a lungul veacurilor nenumărate chipuri de oameni ai cuvântului, iubitori de litere și versuri.Dintre aceștia, foarte mulți, trebuie să-i amintim măcar pe unii, subliniind că printre primii poeți se așază un slujitor al Bisericii.

„Psaltirea în versuri”, lucrarea Sfântului Mitropolit Dosoftei al Moldovei, reprezintă o excelentă lucrare de poezie, cu versuri de mare frumusețe care au fost scrise de evlaviosul mitropolit, canonizat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2005. Marele Mitropolit Dosoftei a fost preocupat cu adevărat de poezie în vremurile grele ale veacului al XVII-lea, dar nu de o simplă înșirare de cuvinte, ci mai ales de o trăire autentică a adevărului exprimat de acestea.

Ca un arc peste timp, amintim că în soborul Mănăstirii Neamț a viețuit un călugăr, părintele protosinghel Veniamin Acojocăriței, trecut la cele veșnice în anul 1988, care a lăsat și el o psaltire în versuri, mai puțin cunoscută, încredințată Episcopului Gherasim Cucoșel, care i-a fost coleg și prieten. Este așadar vorba de un alt poet care a versificat, într-un stil popular, Psaltirea prorocului David. Alături de cei pome­niți sunt foarte mulți scriitori cunos­cuți, dar și alții rămași anonimi, care au scris doar pentru mănăstirile lor, fiind cunoscuți în cercuri restrânse.

Un mânuitor al condeiului, pe care îl amintesc totdeauna cu multă bucurie, este preotul Alexei Mateevici, cu a lui preafrumoasă poezie închinată limbii românești:

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.

Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ânșirate, -
Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ştergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ân care geme.

Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Un preot care a murit tânăr, fără să aibă o operă vastă, dar care a rămas în memoria tuturor prin această poezie închinată limbii românești, absolut admirabilă, până nu demult prezentă și studiată în manualele școlare.

Au fost și poeți care, deși nu au fost clerici ori nu au îmbrăcat haina monahală, au scris cu multă dăruire, îmbogățind comoara literaturii române.

Ioan Alexandru a fost un pelerin căutător spre mănăstirile româneș­ti, care în Imnurile Moldovei, ale Transilvaniei, în Imnurile iubirii, a închinat multe din poezii monahilor. Îmi amintesc dedicațiile pe care Ioan Alexandru le-a făcut arhiereilor Teoctist Arăpașu, Justinian Chira, Gherasim Cucoșel, Antonie Plămădeală, Eftimie Luca, Calinic Argatu, părinților Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan și Iachint Unciuleac, monahiilor Eustochia Ciucanu, Nazaria Niță, Eufrosina Poiană și multor altor apropiați Bisericii. Dedicațiile erau simple, probabil din pricina cenzurii: Lui Teoctist Arăpașu…, Lui Eftimie al Romanului… etc.

De asemenea, Adrian Păunescu are poezii inspirate închinate mănăstirilor, cum ar fi Râmeți, sau altora asemenea, ori În veci ortodocși, care este de fapt o mărturisire de credință așezată în versuri.

În veci, ortodocși

Adrian Păunescu

De mic, sunt ortodox, ca toți ai mei

aceasta e credința mea creștină,

am învățat cu tălpile să calc,

cum am aflat că mâna se închină.
Atunci am înțeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinței mele ortodoxe.
Ai mei puteau muri și n-ar fi dat
credința lor pe nici un fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificați,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

Râmeți

 Adrian Păunescu

Poreclă nobilă a unei naţii!
Sunt Apusenii. Templul tău măreţ,
În tine vin să se închine fraţii,
Micuţă mănăstire din Râmeţi!

Posibilă şi-n mic e măreţia;
Cunosc un degetar monumental.
E aici în Apuseni în România
Râmeţi, o mănăstire din Ardeal.

Da, viaţa mea modernă şi pe fugă.
Ateul meu şi zbuciumat destin
Demult s-au dezvăţat de orice rugă,
Dar, la Râmeţi, veni-voi să mă-nchin […]

(fragment)

Ce să mai vorbim de Radu Gyr, Vasile Voiculescu și de alții care, în temniță fiind, au scris versuri atât de frumoase.
Sunt nenumărate mărturii, între care se așază la loc de cinste și poezia:

File de acatist

Mitropolitul Bartolomeu Anania

Bucură-te grâu de jertfă copt în lanuri de Scriptură
Bucură-te că din tine Domnul Și-a făcut prescură
Bucură-te fir de nufăr înflorit peste miasmă
Bucură-te că te soarbe sufletul ca pe agheasmă
Bucură-te rază lină pogo­râ­tă-n-adâncime
Bucură-te limpezime
Bucură-te aur aprig lămurit în reci vâltori
Bucură-te că ispita cu virtutea o măsori
Bucură-te rugăciune în care iadul se înspăimântă
Bucură-te că pe umăr aripă de înger cântă […]

(Fragment din „File de acatist”, versuri închinate Sfântului Ioan Valahul).

Acatistele sunt adevărate poezii care poartă sufletul către Dumnezeu și către sfinți. Chiar dacă nu respectă toate canoanele poeziei, au frumuseți desăvârșite, cu o adâncime profundă. Ele sunt rodul meditației de o zi, două sau uneori de o viață.

Cuvintele adevărate scrise sub formă de rugăciune, de poezie, au o valoare inestimabilă pentru lumina pe care sufletul trebuie să o primească ca pe o hrană zilnică.Ascultând aceste cuvinte și rugându-ne, agonisim lumină, căci, într-adevăr, avem nevoie de foarte multă lumină pentru ca întunericul să nu ne cuprindă.

Îmi amintesc versurile Magdei Isanos, care era foarte apropiată de Biserică și se ruga. La un moment dat a spus că „privim atât de rar spre cer, nu mai culegem flori, și nu zâmbim, noi care atât de repede murim”.

Murim ca mâine…

Magda Isanos

E-aşa de trist să cugeţi că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne, atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare…
Şi iarba asta o să mai răsară
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
și celălalt și-mi pare neînțeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim.

Uneori avem o legătură prea puternică cu țărâna. Lutul trupului a primit suflare dumnezeiască, dar parcă avem o legătură mai apropiată cu țărâna și suntem mai înstrăinați de cer. Poeziile, imnurile, toate cuvintele pe care le ascultăm în Biserică, fiind străbătute de raza harului, ne ajută să fim mai aproape de cer.

Cine dintre noi nu a fost mișcat cel puțin o dată în viață de un cuvânt frumos, cine dintre noi nu s-a regăsit vreodată într-o carte. Cuvântul ne poate atinge sensibilitatea sufletului și trebuie să fim deschiși pentru aceasta în fiecare zi. Frumusețea poeziei schimbă sufletul și îl face frumos.Avem nevoie de o permanentă schimbare. Sunt oameni care vin la Biserică tocmai pentru această schimbare a interiorului. Am ascultat de multe ori frați începători care citeau la strană rugăciuni versificate sau alte rânduieli. Erau pe atunci călugări cu ani mulți în desaga vieții care dădeau impresia că sunt obosiți și că nu sunt atenți la ce se citește, dar uneori interveneau când cuvintele erau schimbate, semn că se aflau în stare de trezvie și nu veniseră degeaba la Utrenie, chiar dacă era ora târzie, iar ei aveau 80 de ani sau mai mult decât atât.

Sunt mulți clerici, monahi și mireni care își petrec viața în mănăstire sau în jurul bisericii parohiale tocmai preocupați de această schimbare a sufletului și mângâiați de lumina harului. Toți oamenii Bisericii iubesc poezia pentru că ritmul ei ne amintește de ritmul liturgic, de curgerea egal sacadată a Rugăciunii lui ­Iisus, de regăsirea armoniei, ca într-o rimă, cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu aproapele.

Rugăciunea, versurile și cântarea înalță sufletele către Dumnezeu. Odată înălțate, ne ajută și pe noi să ne desprindem din țărână. Fericiți sunt cei care văd și aud lucruri minunate.

Fericiți sunt cei care se cuminecă din negrăitele daruri primite de la Dumnezeu.