Capitala Moldovei, locul de naştere al unei minuni

Chipuri nepictate de mâini omeneşti au apărut pe o icoană, la Iaşi, acum 150 de ani. Maica Domnului şi Pruncul Iisus s-au oferit pe Sine, într-un context în care neputinţa umană părea să biruiască. Pentru că toate cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu.

 

Învăţătura despre Maica Domnului este la fel de veche, precum creştinismul. Aşa cum observăm încă din „Faptele Apostolilor“, Maica Domnului a fost o prezenţă vie în sânul tinerei comunităţi creştine şi aşa a rămas până astăzi. Locul pe care aceasta îl ocupă în viaţa liturgică şi în inimile credincioşilor este recunoscut de Biserică, prin marea varietate de icoane închinate ei. 

Cea mai veche dintre reprezentările Maicii Domnului se află în catacomba Sfintei Priscila din Roma, socotită ca aparţinând secolului al II-lea. Reprezentări ale Maicii Domnului aflăm şi pe zidurile subterane ale Domitillei, în catacomba Sfinţilor Petru şi Marcelin şi pe pereţii Cimitirului Ostrian. De asemenea, în biserica construită de Constantin cel Mare, pe Golgota, pelerinii  primelor secole se închinau unei icoane a Sfintei Fecioare, pomenită şi în viaţa Mariei Egipteanca. Tradiţia Bisericii, referindu-se la aceste icoane, vorbeşte şi despre „chipuri nefăcute de mână ale  Maicii Domnului“ - cele mai cunoscute fiind cele din Edesa şi Lyda.

Sfârşitul secolului al XIX-lea este cunoscut în istoria mondială, dar mai ales în cea naţională, ca fiind perioada de afirmare a „ateismului ştiinţific“. Sub influenţa curentului occidental, în Ţările Române s-a accentuat necesitatea dovedirii faptului că metodele ştiinţifice sunt superioare „basmelor, invenţiilor şi superstiţiilor popeşti“.

 

În acest context dominat de ateism, a fost dat un semn care a răsturnat ipotezele oamenilor de ştiinţă din întreaga lume. Mărturia că Dumnezeu este mai presus de gând şi de cuvânt a fost legată de cele două „grădini ale Maicii Domnului“: Muntele Athos şi Ţările Române. 

 

Din anul 1850, ieromonahii Nifon şi Nectarie, ambii cu metanie din Mănăstirea Horaiţa, au început rezidirea Schitul Prodromul, adunând în jurul lor 60 de călugări români care se nevoiau la Muntele Athos. În 1862, în timpul lucrărilor de ridicare a schitului, ieroschimonahul Nifon a început să caute un iconar care să zugrăvească o icoană a Maicii Domnului - mângâiere pentru tânăra obşte monahală.

Gândul a fost ca icoana să fie comandată de acasă, din Moldova. În acea perioadă, activau pictori de renume, cunoscuţi până astăzi. Atât la Bucureşti, cât şi la Iaşi erau celebrii Dimitrie Teodorescu, Costache Dumitrescu, Belizarie Paraschivescu. Apăruseră, de asemenea, „pictorii academici“ Nicolae Grigorescu (1838-1907) şi Gheorghe Tattarescu (1820-1894), cu studii în apusul Europei. În ciuda acestor nume de talie internaţională, părinţii Nifon şi Nectarie au ales un bătrân necunoscut - pe Iordache Nicolau, din dealul Copoului. Deşi la început se gândea că vârsta înaintată îl va împiedica să lucreze, zugravul a acceptat provocarea şi a pornit la drum.

 

A început pictarea icoanei în ziua de 29 mai 1863, respectând vechile canoane. Astfel, el făcea rugăciune continuă către Născătoarea de Dumnezeu, Acatist şi Paraclis în toate zilele, lucra în fiecare zi doar înainte de a mânca sau de a bea, se spovedea şi primea Dumnezeiasca Euharistie. 

 

După aproximativ o lună, pictorul a ajuns la ultima fază a pictării icoanei - când trebuia să realizeze sfintele chipuri ale Pruncului şi ale Maicii Preacurate. Cu toată evlavia şi osteneala, ceva nu se lega. Icoana a rămas nedesăvârşită căci, inexplicabil, Sfintele Feţe nu se lăsau zugrăvite. Socotind că şi-a uitat meşteşugul, Iordache Nicolau a chemat pe cei doi monahi şi i-a rugat să caute un alt iconar, mai tânăr, care să desăvârşească lucrarea. Văzând starea chipurilor, cei doi părinţi au hotărât ca bătrânul să termine icoana aşa cum poate şi s-o doneze, apoi, unei biserici din mediul rural. 

Plin de mâhnire, Iordache Nicolau a acoperit icoana şi a încuiat atelierul. Era seara zilei de 28 iunie 1863.

 

În dimineaţa următoare, ziua de prăznuire a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel a adus cu sine o mare bucurie şi o minune. Bătrânul pictor mărturiseşte întâmplarea pe un petec de hârtie, păstrat până astăzi la Prodromul: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul Iaşi, am zugrăvit această Sfântă icoană a Maicii Domnului cu însăşi mâna mea, la care a venit o minune: după ce am isprăvit veşmintele, după meşteşugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez feţele Maicii Domnului şi a lui Iisus Hristos. Privind eu la chipuri, cu totul a ieşit potrivnice, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că am uitat meşteşugul. A doua zi, după ce m-am sculat, am făcut trei mătănii mari înaintea Maicii Domnului, rugându-mă să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi sfânta ei icoană. Când m-am dus să mă apuc de lucru, am aflat chipurile drese desăvârşit, precum se vede. Văzând această minune, n-am mai voit a pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deşi o greşeală a fost aceasta că am dat lustru la o asemenea minune“. Un semn care a întors societatea la credinţa moşilor şi a strămoşilor, în plin secol de ateism, a fost descoperirea faptului că pe Sfintele Chipuri nu există urme de penson.

Vestea minunii a cuprins întreaga capitală a Moldovei. Mitropolitul Calinic Miclescu a venit personal să cerceteze icoana şi a dus-o, apoi, în biserica aflată încă în costrucţie a Schitului Bucium. Fiindcă locuitorii Iaşului deja începeau a se opune mutării icoanei la Athos, părinţii Nifon si Nectarie au hotărât plecarea grabnică. Pe 1 iulie, seara târziu, au fost întâmpinaţi de o mulţime de oameni la Episcopia Huşilor. De acolo, icoana a ajuns la Bârlad, unde a fost găzduită în catedrala oraşului. Aici s-au săvârşit numeroase minuni. În mod deosebit, a fost consemnată minunea cu privire la sporirea în greutate a icoanei, atunci când s-a încercat ducerea ei la casa unui învăţător necredincios. Mai mult, se consemnează că trăsura care urma să o transporte a cedat greutăţii şi s-a dezmembrat. Tot pe când se afla la Bârlad, o femeie credincioasă şi grav bolnavă nu se încumeta să vină la Catedrală, ca să se închine. Îndemnată de Maica Domnului, care i s-a arătat în vis, femeia a reuşit să se închine şi pe loc s-a vindecat.

 

La Galaţi, procesiunea, care luase deja amploare, s-a oprit la biserica Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Aici, un pictor a dorit să vadă şi el vestita icoană, fiindu-i imposibil să creadă cele relatate şi garantând că oricând ar putea realiza una şi mai frumoasă. În biserică, Maica Domnului şi-a întors faţa către el - moment al convertirii pictorului gălăţean.

Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, cunoscută şi sub numele de „Icoana nefăcută de mână omenească“, este odorul comunităţii româneşti de la Muntele Athos. Imediat ce a sosit aici, acum 150 de ani, a vindecat un frate paralizat de la schitul românesc. Tot istoria prodromită scoate în evidenţă faptul că icoana îşi schimbă trăsăturile feţei după teritoriul unde se află. Dacă în Moldova avea chip de moldoveancă, în Muntele Athos a căpătat asemănări cu femeile din Grecia.

 

Din anul 1863 şi până astăzi, dâra de minuni a făcut ca această icoană să se bucure de o mare popularitate, nu numai la Sfântul Munte, ci şi în întreaga Ortodoxie. Pentru că minunea a avut loc în ziua de cinstire a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, s-a ales ca sărbătoarea să fie prăznuită la 12 iulie, în preziua soborului Sfântului Arhanghel Gavriil. Legat de această nouă prăznuire, monahii prodromiţi au hotărât să se facă priveghere de toată noaptea, dând naştere, astfel, celui de-al doilea hram al schitului românesc. Această practică a intrat şi în tradiţia liturgică a Bisericii româneşti. Sărbătoarea a fost introdusă pentru prima dată în ediţia Mineiului pe luna iulie, tipărit la Mănăstirea Neamţ, în anul 1910. 

 

Nu doar la Athos se cinsteşte această zi, ci şi în locul de naştere al Sfintei Icoane. De 150 de ani, în capitala Moldovei, minunea este retrăită şi făcută prezentă prin cel de-al treilea hram al Mănăstirii Bucium. Aici, icoana a fost reprodusă în pictura din pronaos, dar şi în icoana împărătească din catapeteasmă.

 

Iaşul a devenit spaţiul săvârşirii unei minuni. O binecuvântare şi, în acelaşi timp, o mare responsabilitate. Suntem noi, locuitorii de astăzi ai capitalei Moldovei, vrednici de o asemenea moştenire?