Care este rânduiala înmormântării preoţilor şi a diaconilor de mir?

Slujba Înmormântării clericilor (preo­ților de mir) apare la Constantinopol în secolul al XIV-lea. Se pare că ea este alcătuită de Patriarhul Ecumenic Filotei Kokionos, cunoscut fiind rolul său în dezvoltarea creației liturgice bizantine. Rânduiala înmormântării preoților a fost introdusă de la Constantinopol și în Biserica Rusiei de către Mitropolitul Ciprian, un fost discipol al Patriarhului Filotei. Rânduiala înmormântării clericilor nu este unitară în toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, prezentând unele deosebiri locale (pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica spe­cială, ed. 2002, p. 372).

Pregătirea trupului clericului pentru prohodire și înmormântare

Rânduiala înmormântării clericilor de mir (preoți și diaconi) se deosebește de cea a mirenilor întâi de toate prin aceea că trupurile sfin­țiților slujitori nu sunt spălate după deces ca și cele ale credincioșilor, pentru că ele au fost vase alese ale harului lui Dumnezeu, de aceea nimeni nu trebuie să le vadă goliciu­-nea trupească. Trupurile lor sunt doar șterse de către trei preoți cu un burete înmuiat în untdelemn sau cu o bucată de pânză îmbibată în apă curată, la frunte, la ochi, la buze, la piept, la genunchi, la picioare și la mâini, exact ca și ungerea de la Sfântul Botez, adică la cele cinci simțuri (Panihida, ed. 2016, p. 69). Prin această ungere a trupului adormit se închi­pu­iește ungerea Trupului Domnului cu mires­me de către Iosif și Nicodim (pr. prof. dr. Ene Braniște, ­Liturgica specială, p. 372).

Pe lângă haina preoțească obișnuită, clericii adormiți sunt îmbrăcați și în veșmintele specifice treptei din care au făcut parte, după care sunt așezați în sicriu, fața acestora fiind acoperită cu un procovăț nesfințit. Pe pieptul slujitorilor trecuți în veșnicie, în semn de deosebită cinste, se așază Sfânta Evanghelie, al cărei cuvânt l-au propovăduit în toată activitatea lor pastorală, iar în mâna dreaptă li se așază Sfânta Cruce (Panihida, p. 69).

Slujbele de priveghere

După ce se slujește Panihida obișnuită, preotul sau diaconul este dus spre a fi pus în biserică, fiind așezat în naos sau în partea principală a lăcaşului, în fața Sfântului Altar, de care este legată slujirea preoțească, unde va rămâne până în ziua înmormântării. Așezarea trupului adormit în biserică arată că slujitorul plecat din lumea aceasta aparține Bisericii, ca trup al lui Hristos, al cărei mădular este (pr. Filoteu Faros, Moartea și doliul. O teologie a nădejdii, ed. 2012, p. 149).

În vechime, sfințiții slujitori adormiți erau depuși în Sfântul Altar, locul slujirii lor în biserică, dar din motive practice, pentru ca toți enoriașii care doresc să treacă pe la căpătâiul lor pentru a-și lua un ultim rămas bun să o poată face, întrucât în Sfântul Altar nu poate intra oricine, aceștia au fost puși în mijlocul bisericii, în naos. Sicriul clericului adormit va fi înconjurat de făclii sau de lumânări aprinse, acestea închipuind Lumina cea dumnezeiască și veșnică a slavei cerești (Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat II, ed. 2003, p. 115).

Trupul clericului adormit este pus de obicei în biserica parohiei unde a slujit, unde cei îndurerați de plecarea lui simt că se află în duh de comuniune cu păstorul sufletesc adormit, înconjurându-l cu dragostea lor, ei constituind de fapt familia lărgită a preotului.

În toate cele trei seri de priveghere se face obișnuita Panihidă sau Priveghiul, în cadrul căreia se citesc Stâlpii din Sfânta Evanghelie, în restul timpului citindu-se de către preoți din Sfintele Evanghelii, iar de către mireni din ­Psaltire, așa încât să se facă rugăciune neîncetată lângă trupul celui adormit (Panihida, p. 69).

Slujba propriu-zisă

Slujba Înmormântării clericilor se face în a treia zi de la adormire, aceasta fiind mai lungă și mai solemnă decât cea a mirenilor, ca pentru unii care au fost purtători de har dumnezeiesc, săvârșitori ai Sfintelor Taine, ai Laudelor și ierurgiilor bisericești, deci cei prin care se sfințește viața credincioșilor Bisericii. Slujba Înmormântării clericilor este formată din mai multe cântări, rugăciuni și citiri, mai lungi și mai impresionante decât cele de la înmormântarea mirenilor. Această slujbă are mai mult forma unei Utrenii speciale.

În cadrul slujbei se citesc 5 Apostole, 5 ­Evanghelii și 5 rugăciuni speciale. Textele din Apostol se referă la căderea în păcat prin ne­ascultarea protopărinților și la înstă­pânirea prin aceasta a morții în întreg neamul omenesc, dar și despre răscumpărarea noastră prin ascultarea și jertfa Mântuitorului Iisus Hristos (Romani 5, 12-21); la nă­dejdea pe care trebuie să o avem față de cei plecați ­dintre noi, în credința în Iisus Hristos (I Tesaloniceni 4, 13-17); la Învierea lui Hristos, ca temei al credinței noastre în învierea morți­lor (I Corinteni 15, 1-11); la moartea noastră fa­ță de păcat și la viața cea nouă pe care am do­­bândit-o prin credința în Iisus Hristos (Romani 6, 9-11); dar și la faptul că „și dacă trăim, și dacă murim, suntem ai Domnului. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste cei morți, și peste cei vii” (Romani 14, 6-9).

De asemenea, textele din Sfintele Evanghelii se referă la cuvintele Mântuitorului în care El Se arată pe Sine ca fiind „învierea și viața” pentru cei adormiți; la criteriul judecății din ziua cea de apoi, potrivit căruia „cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață” (Ioan 5, 24-30; 5, 17-24; 6, 40-44); căci „aceasta este voia Celui Care M-a trimis ca, din toți pe care Mi i-a dat Mie, să nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 39); și, de asemenea, la împăr­tășirea cu Trupul și Sângele Domnului ca temei al vieții celei veșnice, pentru că, după cuvântul Evangheliei, „…cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 48-54).                                                

(Va urma)

(Rubrică realizată de pr. Ciprian Bâra)