„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”

Un articol de: Lidia Popiţa Stoicescu - 03 Noiembrie 2016

Consemnând momentul deosebit al susținerii tezei de doctorat de către părintele Lucian Petroaia, la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul” din București (10 decembrie 2009), făceam trimitere la numele unui sfânt martir: Lucian din Samosata-Siria, preot în Nicomidia, pe vremea împăratului Dioclețian.

Sinaxarul consemnează despre el că, aruncat în temniță pentru mărturisirea cre­din­ței creștine, a făcut din pieptul său prestol (altar), pe care cei din celulă au săvârșit Sfânta Liturghie și s-au împărtășit. A fost ucis la anul 311 d.Hr. Spuneam atunci că din Liturghierul românesc - ales ca temă de doctorat - părintele Lucian Petroaia a făcut altar din inima sfinției sale pentru fiecare cuvânt cu rezonanță sacră, descoperit în variantele acestei sfinte cărți, altar pe care, slujindu-I lui Dumnezeu, i-a adus deopotrivă prinos de evlavie și limbii române. De altfel, cred că nu greșesc afirmând mereu că cine iubește cartea veche - iar la noi ea are un caracter eminamente sacru - îi va atinge scoar­țele și filele, măiestrit împodobite cu evlavia cu care ar atinge sfinte moaște. Și aceasta voi încerca să ilustrez aici, prin mărtu­ria unei lecturi cu sufletul. Ofran­da de evlavie acoperă deo­potrivă și memoria truditorilor asupra acelor „relicve” sacre, cinstindu-i - poate cu asupra de măsură anul acesta, desemnat de Patriarhia Română drept An comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul și al tipografilor bise­ricești.

Lucrarea, publicată în Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos în 2014, îl plimbă pe cititorul intuit mai sus prin nu mai puțin de cinci veacuri de evoluție a acestei opere culturale și literare - de utilitate în principal cultică (dacă vreți, cultuală), care este Liturghierul, piesă de bază pentru săvârșirea slujbei Sfintei Liturghii în Biserica Ortodoxă. Etapizarea variantelor în funcție de momentele-cheie ale actului liturgic ca atare - dar ținând cont și de valoarea lingvistică și lite­rară a textului, pe care le-a cunoscut Liturghierul folosit în Biserica noastră de-a lungul timpului - va influența cititorul ne­im­plicat în vreo funcție sacer­dotală să se simtă cucerit de valoarea textului, care are, prin aceste valențe, darul de a te provoca să-l urmărești ca pe un personaj viu, cu care se poate chiar dialoga sau, oricum, intra în comunicare și comuniune de rugă­ciune și de frumusețe, deopo­trivă.

Din lipsă de spațiu, oferim doar câteva repere din istoria Liturghierului evocate de autor:

a)Protoliturghierele creș­tine - din perioada apostolică și postapostolică; reținem aici men­țiunea despre Cina cea de Tai­nă drept Prima Liturghie ­in­s­tituită de Însuși Mântuitorul!

b) Scrierile scriitorilor creștini din secolele I-III, care redau viața creștină, fiind adevărate abecedare de credință (pentru catehumeni), manual (pentru neo­fiți), îndrumătoare morale; co­lecții de psalmi, imnuri creș­tine, considerându-le astfel drept primele liturghiere apostolice ale Bise­ricii!

Din perioada postapostolică reținem între scrierile părinților apostolici: DIDAHIA (Învățătura celor 12 Apostoli), care consem­nează fidel rugăciunea Tatăl nostru. Pentru marea frumusețe li­terară, cităm rugăciunea rostită asupra pâinii, în cadrul ritualului Sfintei Euharistii: „Îți mulțu­mim Ție, Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cu­noscută prin Iisus Fiul Tău… După cum această pâine frân­tă era împrăștiată pe munți și fiind adunată a ajuns una, tot așa să se adune Biserica Ta, de la marginile lumii, în Împărăția Ta…” (PSB - Scrierile Sfinților Apostoli - Învățătura celor 12 Apostoli) (s.n.).

Impresionantă este motivarea cu nuanță de inocentă vinovăție, lucid asumată, a unui traducător anonim, privind unele inexac­ti­tăți de traducere: „…nu sau putut aceale kuvinte nici întrun kip asă tălmăci tokma drept după putearea lor pre Limba noastră, căci este puțină (săracă n.n.!). (…) nam vrut a mikșora sfintele kuvinte ale Dumnezăieștii Liturghii, după neputința limbii noastre, căci (atenție!) nu este kazanie sau istorie sfânta liturghie (…)” (de semnalat faza absolut inc­i­pientă și de aceea ciu­dată, dar perfect inteligibilă, a ortografiei limbii române la acea vreme).

Trecând prin edițiile de refe­rință ale Liturghierului, autorul le descrie și comentează, dar nu în tonalitatea rece, pur acade­mi­că, ci cu aceeași empatie cu care, desigur, se vor fi aplecat atunci asupra filelor ieșite de sub teascuri, privirea și sufletul ostenitorilor începători într-ale tainelor Galaxiei Guttenberg. Slujitor profund dăruit al Altarului, părintele Lucian Petroaia se va fi aplecat asupra volumelor cercetate, impresionant de multe!, le va fi atins și deschis - cu „frică și cutremur!”, nu doar pentru fragilitatea propriu-zisă a pieselor respective!, ci și cu evlavia cu care săvârșește Taina Sfintei Euharistii… Acest duh transpare din descrierea fie­cărui detaliu - de cuvânt, de literă, de ornament - făcând din lectura lucrării o adevărată delectare și tainică asimilare a subtilităților de sens și obser­vație.

Lucrarea fixează în memoria cititorului treptele esențiale ale evoluției Liturghierului, prin invocarea numelor celor care l-au scos pentru prima dată la lumina tiparului. Sunt nume sacre, unele chiar la propriu. Des­chi­zător de drum, ieromonahul Macarie marchează momentul de început al tiparului pe teritoriul românesc (chiar dacă în limba slavonă - 1508); îi urmea­ză Diaconul Coresi (1570). În con­tinua­re, observăm că celelalte două dintre edițiile de referință ale Liturghierului în limba română se datorează stră­daniei și priceperii a doi ierarhi trecuți din pomelnic în Sinaxar, dar ale căror sfinte moaște încă n-au ieșit, din păcate, la lumină. Până la aflarea lor - cu voia lui Dumnezeu! - putem spune că acești Sfinți Părinți ai Bisericii noastre ne‑au lăsat, totuși, un alt fel de relicve, deopotrivă sacre: cărțile de cult - Liturghierul și Psaltirea în versuri (Sfântul Mitropolit Dosoftei - 1679) și Liturghierul - în for­ma aproape integral folosită și astăzi! (Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul - 1713).

Se va spune că o teză de doctorat - deci o lucrare axiomatic științifică - poate interesa doar pe specialiștii în materie: în cazul de față, lingviști, istorici literari și liturgiști. Într-o oarecare mă­sură, așa este. Dar, în cazul tezei de doctorat a pă­rintelui Lucian Petroaia: Liturghierul, tezaur de cultură și spiritualitate orto­doxă, lucrurile implică și o aplecare din unghiul celui împătimit iubitor de fru­museți, care țin nu doar de exactitatea științifică, ci deopotrivă (sau mai cu seamă!) de eviden­țierea unor subtilități ideatice de înaltă abordare spi­rituală și incontestabilă valoare literară.

Invocarea și analiza exhaus­tivă a momentelor intermediare sau a celor următoare, până la zi, atestă capacitatea majoră a au­torului de cuprindere și stă­pânire a materialului studiat. La această concluzie adăugăm mențiunea specială asupra bibliografiei parcurse, a cărei bo­găție aproape că sperie (evident, pe cititorul de rând).

Ar fi mult mai multe de spus despre această lucrare. Dar, în loc de concluzie, s-ar putea exprima totul printr-o metaforă mai amplă (poate alegorie?!). Spuneam că, în cartea pă­rin­telui prof. dr. Lucian Petroaia, LITUR­­GHIERUL ROMÂNESC este PERSONAJ! Dar să preci­zăm: cel care, pentru noi, cei de azi, e „bătrânul Liturghier”, în mod paradoxal, în acest studiu, este, pe rând: prunc (1508), apoi copil „brudiu” (fraged, minor - cf. DAR), adolescent și, în sfâr­șit, tânăr - „la măsura bărba­tului desăvârșit”. Apoi? Ei bine, apoi, nu cumva a-nceput să dea înapoi (ca noi, oamenii)? Poate! Surprind, desigur, acele tentative ale unei pretinse actualizări a limbajului, în edițiile mai noi ale cărților de cult… Nu mai lipsesc într-adevăr cuvintele, ci cuvintelor le lipsesc uneori înțe­lesurile potrivite, agresate și înlocuite prin variante seci, prea diurne, fără duh poetic, sărăcite de acea strălucire de aur ­vechi și mai ales îndepăr­tându‑te adeseori de starea de rugă­ciune. De aceea, cred cu tărie că lucrări asemenea celei atât de succint comentate aici - vor mai fi existând și altele, de­sigur! - e păcat să rămână în rafturile libră­riilor, la sectorul carte știin­țifică (chiar dacă ele asta sunt!), sau ale bibliotecilor de înaltă specializare.

O astfel de lucrare s-ar cuveni prezentată la cursurile fa­cul­tăților de profil (filologie-litere), inclusă în bibliografia obligatorie, dar și în liceele umaniste, predată la clasele ultime, de către profesorii de limba ro­mână. Desigur, cu condiția ca aceștia din urmă să vibreze ei înșiși la asemenea valori, să-și ofere cu bucurie câte „un regal” prin lectura unor astfel de pagini, sigur pricinuitoare de li­niște, de bucurie înaltă și totodată profund hrănitoare spiritual.