Carte: Poezia ca fenestraţie

Florin Dochia propune, în Ferestre spre curtea interioară (Editura Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2015), mai multe căi transparente către cunoaşterea sinelui. Prima parte a cărţii, Sosirea lui Godot, parcurge stadii ale aşteptării şi confirmării acesteia: recunoaşterea unui magisteriu al transcendentului, zborul ca vis al libertăţii, înţelegerea liberului arbitru, iubirea mai presus de deşertăciunea lumii, viaţa fugace şi indefinibilă („Ea trece spre orizont/ Ca şi cum ar vrea să prindă din urmă/ Un astru pierdut pentru totdeauna./ Ea trece prin verde ca o transparenţă/ A clipei originare” - Elegia Şaptezecişiopt), conceperea unei noi fiinţe, modalitatea viziunii („Lumina celui sosit trece leneşă, limpede,/ La orizont, deodată cu mărfarul/ Urmărit de cete de călăreţi ai apocalipsului” - Elegia Optzeci), moartea inexorabilă, izbăvirea de păcatul „raţiunii suficiente”, supoziţia unei ontologii eronate („El pune cărămizi/ În codul genetic, zidirile cad de fiecare dată -/ A început mereu cu o eroare, nu are/ Nimic de zidit, nu are nimic de spus,/ Nu are niciun plan, e o/ Inerţie în mişcarea lui de du-te-vino,/ E o recuperare a neantului” - Elegia Optzecişipatru). Dar ce sunt aceste permeabilităţi, aceste imergenţe spre sine? Numite elegii, ele sunt uimiri, frustrări, speranţe, deziluzii, îndoieli, mai apropiate de nevoia de certitudini decât de cunoaştere.

A doua parte a cărţii, Cântece pentru Inanna, conţine o delicată poezie de dragoste, asezonată cu modulaţii ale jovialităţii: „dacă pasul tău ar fi şovăit puţin,/ fereastra mi s-ar fi deschis înaintea ta,/ arborele din faţa ei ar fi înflorit/ iar fructele ţi-ar fi fost dăruite/ de prietenul meu, şarpele,/ spre aleasă întrebuinţare” (1). Poetul elogiază feminitatea şi desfătările iubirii, recurgând la un imaginar voluptuos. Inanna (reală, imaginară?) îi stârneşte plăceri ale simţurilor, dar şi ideile de fertilitate, maternitate, armonie, sublimitate.
A treia parte a cărţii îşi ia titlul din Biblie, ...şi a fost seară şi a fost dimineaţă (Facerea 1, 5). Sunt meditaţii pe teme existenţiale, cum ar fi reprezentarea cinegetică a vieţii: „viaţa îmi adulmecă urmele,/ a plecat la vânătoare şi îi voi fi hrana/cea mai aleasă, la ceas de seară,/ când voi obosi şi voi face popas/ la marginea deşertului” (viaţa mă adulmecă). Sau despre timpul trecător, despre zădărnicie, despre „voluptatea absenţei”. Poemele, însă, sunt lipsite de tensiune dramatică, temele fiind tratate contemplativ, cu o anume detaşare.

Ultimul grupaj are titlul cafeaua din zori - elegii citadine. Florin Dochia pare să aplice conceptul lui Mircea Eliade, de manifestare a sacrului prin profan. Împreună cu Mântuitorul, stă la o cafea şi are înţelegerea cosmicităţii şi a solidarităţii întregului existent, în spaţiu şi în istorie, dar şi a nopţii care se apropie şi care nu se va mai termina. Poetul se închipuie, în poemul O aşteptare, într-o staţie, aşteptând să fie transportat „spre caldul culcuş al abisului”. Textele din acest capitol sunt pline de semne premonitorii. Iubirile, anotimpul, peisajele, crepuscularităţile de toate felurile nu fac decât să deschidă ferestre spre o dimensiune finală: „E casa-ţi un pachet de ceaţă,/ O gară-n care-aştept stingher/ Să văd cum noaptea te înhaţă/ Ca hoţul sfântul giuvaer/ Ce-l schimbă-n stâlp inert de gheaţă” (Lumea ca voinţă şi reprezentare). Înţelegând viaţa ca experienţă în imanent, scriitorul se declară dezabuzat, obosit, gata să accepte marea odihnă: „un curcubeu se scurge pe chipul tău albastru/ şi moartea nu promite nimic colorat,/ uneori ţi se pare că următoarea răspântie este deja prea departe,/ nu vei putea schimba direcţia căderii înăuntru,/ ca o sorbire de sine în absenţa oricărei uimiri,/ în absenţa oricărei transparenţe,/ în absenţa unei facturi de plătit,/ în absenţa oricărei taxe pe valoarea adăugată” (Fastuoasa insolaţie).

Poezia lui Florin Dochia este una rafinată prin trăsătura ei de simplitate, prin expresivitate, printr-un sentimentalism stăpânit, printr-o atitudine cogitativă detaşată. Autorul este un epicureic înclinat spre reflexivitate, cu o doză maximă de francheţe. Este, în fond, un om al tihnei şi al reveriei (contemplaţiei), orb, încă, pe drumul Damascului.