Cărţile pe masă: Rochii cu flori
Viziunile urbane ale Ioanei Bogdan au fost întotdeauna scurtcircuitate de plonjările nesăţioase în consumism, dar şi condimentate de o autoironie cu trei seturi de zimţi. Structura aceasta contrastivă şi hibridă a fost rafinată în volumele Anumite femei (2006) şi Poeme înainte şi după Claudiu (2009), iar cristalizarea ei a avut loc în Frate Zaheu, Editura Prier, 2014.
Întotdeauna am găsit că e un mare câştig să poţi îmbina agitaţia din Piaţa Amzei cu parabola biblică. E un fel de a aresta realitatea şi de a o proiecta în real fără să îi iei ceva din carne, din concreteţe: „Dar ce am făcut împreună e mir/ şi primăvară, căci fără de veste/ Judecătorul va veni” (Toate câte se spun). Poetica lucrurilor şi a faptului divers vine dinspre Heine. Un suprasens este identificat în orice aparenţă banală şi acesta este declarat la modul firesc, fără aroganţă artistică: „Lucrurile bune au în timp răsuflarea lor, devin comori” (Iată fiul tău). Drept e şi că poeta mai are urme ale entuziasmelor sublimităţii din volumele anterioare. În acele momente, poezia devine altfel decât religioasă, devine bisericească: „Liturghiile sunt aceleaşi peste tot. Sufletele/ oamenilor au o frumuseţe neasemuită./ Sângele lor primeşte sânge sfânt şi timp/ să se vindece” (Iată fiul tău).
Printre jocul energetic cu contrariile - într-un fel de tridialectică à la Stephane Lupasco - este şi procedeul extragerii unei concluzii cvasi-luminoase din premise întunecate. În Împreună rudele apropiate mor în prietenul cel mai bun, ca şi cum prietenia ar ascunde o înrudire, dar diminuarea cantităţii de prietenie nu înseamnă şi scăderea calităţii: „Din prietenul meu cel mai bun azi a murit mama./ Spre seară vor muri surorile şi fraţii mei./ Bunicii din prietenul meu cel mai bun vor muri/ mâine./ Poate că vor muri îmbrăţişaţi.// A rămas cineva care nu vrea să moară/ în prietenul meu cel mai bun.// Afară e cald./ Torc de fericire. Prietenii mei încap într-o mănuşă”.
Dacă există un poem reprezentativ pentru această viziune poetică în care forma şi conţinutul se subîntind perfect, acela este Apocalipsă: „În orice colţ m-aş uita există/ o femeie care ţi se potriveşte mai bine/ ca mine.// Cunoaşte exact visele tale, scrie mai iscusit/ ca mine, e mai frumoasă,/ tânără,/ avută,/ prietenoasă, inimoasă, înţelegătoare şi poartă/ tricouri cu/ Marilyn Monroe şi pantaloni/ scurţi.// Despre această femeie nu ştiu mai mult, dar ea există./ Şi-ţi spun:/ înainte ca eu să fiu oase şi ulcele, ea va veni şi iureş va face./ Vor fi ploi, inundaţii, incendii, copiii se vor ridica împotriva/ părinţilor, morţii vor/ învia, rochiile cu flori se vor/ demoda.// Oriunde te-ai duce, această femeie te va găsi./ Plouat, dezaxat, nimicit, un zero.// Pe marginea prăpastiei.// Te va lua de bărbat, veţi trăi fericiţi până la sfârşitul/ zilelor, poate că mai trăiţi/ şi astăzi”. Bine-cunoscuta religiozitate mondenizată este prezentă şi aici, însă metafora unei anti-posesivităţi erotice uluitoare este cea care înalţă creaţia până la rafinamentul scrisului Magdei Isanos şi dincolo de el.
Mai este o poveste şi cu ilustraţiile lui Lucian Irimescu, propriu-zis desene în peniţă de mâini, tălpi, biserici şi răstigniri peste care se suprapun umbrele fotografiate ale mâinilor artistului. O idee ageră ce reflectă luciditatea aranjării viziunilor care parcurg toată gama trăilor textuale.
După câteva accidentări, Ioana Bogdan revine în ring cu o poezie inteligentă, matură şi sensibilă. O artă necesară vieţii între spirit şi materie.