Cărţile pe masă: Ziaristul Sandu Tudor

Despre părintele Daniil Tudor au circulat/circulă diverse legende şi inexactităţi, stârnite, în special, de temperamentul său de ziarist. Pentru a ­restabili adevărul, Marius Vasileanu  consideră că „o cercetare atentă a presei interbelice şi a articolelor scrise de Sandu Tudor - pseudonimul lui Alexandru Teodorescu, viitorul monah Agaton şi, mai târziu, ieroschimonahul Daniil - ne dezvăluie o personalitate complexă, o conştiinţă vie, un om preocupat de soarta societăţii şi a lumii în care trăia, un bun român” (O realitate de om viu - prefaţă). Prin urmare, distinsul cercetător publică o selecţie din vasta publicistică a lui Sandu Tudor, considerând‑o în măsură să releve aspecte autentice ale personalităţii iniţiatorului mişcării Rugul Aprins. Volumul Universalism românesc (Editura Eikon, Bucureşti, 2016, ediţie îngrijită şi prefaţată de Marius Vasileanu) conţine texte apărute în ziarul „Credinţa” (1933‑1938).

În editorialul din primul număr al ziarului „Credinţa” (1‑2 dec. 1933), publicistul îşi afirmă imparţialitatea politică şi devoţiunea faţă de credinţă (aserţiune reluată şi mai târziu): „Ce este această barbarie de semne străine, cari au năvălit peste noi de la o vreme: cruci încârligate, cămăşi colorate, ciocane şi steaguri roşii sau alte ciudăţenii? Nu le recunoaştem ale sufletului nostru. Simbol pentru noi poate fi o cruce de pe Evanghelia lui Neagoe Basarab sau cea a muceniciei lui Brâncoveanu Voievod” (Cuvânt). Evocând adevăratele valori româneşti, arată că doar prin acestea se slujeşte patria. Sunt reprobate, cu mare vervă pamfletară, într‑un limbaj nimicitor, politicianismul, minciuna, lenea, arivismul politic, demagogia, democraţia rău înţeleasă, dezbinarea, nihilismul. În schimb, sunt elogiate monarhia, altruismul, omenia.

Sandu Tudor analizează cu atenţie viaţa publică, reacţionând adesea critic. Dezaprobă politicianismul, patriotismul de serviciu. Omul împlinit este omul virtuţilor creştine: „Omul care crede în biruinţa finală a adevărului asupra minciunei, a dragostei asupra urii, a curăţeniei asupra viciului, a luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii este un stâlp al neamului, un adevărat patriot” (Şarpele depravării, p. 63). Elogiază figura marelui domnitor Matei Basarab şi ctitoria‑necropolă a acestuia, Arnota, pe Mihail Kogălniceanu, „privighetoarea Moldovei”, pe „trezitorul de conştiinţe” Nae Ionescu, pe marele prozator Liviu Rebreanu, pe George Enescu, pe C. Rădulescu‑Motru. România, omenirea, susţine jurnalistul, au nevoie, spre a se trezi, de o mare deznădejde: „Ne trebuie o desnădejde care să ne facă să plângem cu lacrămi de sânge, care să ne purifice, să ne înnoiască. O mare jale naţională care să ne unifice tragic” (Ne trebuie desnădejde, p. 80). Şi con­tinuă: „Ne mai trebuie ceva, o nobleţe; conştiinţa clară a tragicului, înţelegerea crucii. Numai prin aceasta ajungem europeni, adică uni­versali, printr‑o înţelegere românească a agonicului şîn sensul eti­mologic de luptă, n.n.ţ, nu prin imitaţie, după o formulă străină” (Spre înţelegerea voievozilor, p. 83). Tonul mesianic, prezent adesea în epocă, de găsire a unei soluţii pentru salvarea României, apare în multe editoriale, alcătuind un adevărat program social‑moral. Acesta constă, în primul rând, în întoarcerea la tradiţie. Aceasta este o energie inefabilă autohtonă, în care se recunoaşte total entitatea românească, sufletul unui popor. După Sandu Tudor, românismul şi‑a pierdut autenticitatea odată cu decapitarea Brâncovenilor şi, mai ales, odată cu importurile din afară ale paşoptiştilor. Românii, spune ziaristul, s‑au înstrăinat de „duhul voivodal”. Ceea ce le lipseşte este o viziune românească a devenirii lor etnice. Considerându‑se un naţionalist echilibrat, de profunzime, dezavuează naţionalismul formal, oratoric, şovin, de propagandă electorală. Respinge, de asemenea, xenofobia. Spectacolul grotesc al vieţii politice îl face să afirme că între Stat şi Evanghelie există o prăpastie de netrecut. În Rusia, ateismul socialist a devenit, prin fanatism şi prozelitism, prin intoleranţă şi radicalism, un fel de religie păgână, având ca idoli partidul şi pe fondatorii marxismului. Într‑un pamflet sclipitor, se declară a nu fi nici de dreapta, nici de stânga, detestând modelele dictatoriale ale vremii, Mussolini, Lenin, Hitler. În final, profeţeşte, într‑o Alegorie, instalarea în omenire a unei stăpâniri demonice.

În editorialele sale, publicate în ziarul Credinţa, care i‑a aparţinut, Sandu Tudor s‑a manifestat ca o conştiinţă trează, într‑o perioadă istorică tulbure, respingând politicianismul românesc corupt, precum şi orientările periculoase spre care se îndrepta omenirea, fascismul şi comunismul. A susţinut necesitatea unui îndreptar moral creştin, având ca repere icoana crucii şi a Maicii Domnului, dar şi recuperarea unui naţionalism (tradiţionalism) echilibrat, spiritualizat, limpezit, numit, din admiraţie mai ales pentru Constantin Brâncoveanu, „duhul voivodal”. Activitatea ziaristică dinamică și responsabilă ne oferă o imagine grăitoare a celui care va deveni, nu peste multă vreme, unul dintre martirii închisorilor comuniste.