Casa oamenilor fără amintiri

Se spune că ar fi boala minţilor încurcate sau a minţilor obosite. Alzheimer, această boală despre care se vorbeşte tot mai mult în ultimul timp, dar despre care se ştie încă foarte puţin, nu ţine cont de studii, categorie socială, resurse materiale. Această maladie complicată, asemenea numelui pe care îl poartă, nu alege. Mărturie stau cei 40 de asistaţi de la Centrul rezidenţial Geron din Bucureşti - profesori universitari, ambasadori, preoţi, până la croitorese sau diferite persoane cu nivel minim de pregătire -, cei mai mulţi dintre ei rupţi de realitatea în care trăiesc, confuzi şi dezorientaţi.

Un culoar larg duce spre salonul de zi. De la intrare, se văd baloane roşii, albastre, galbene, verzi, agăţate de tavan şi legate unele de altele cu hârtie creponată, împletită în bucle multicolore. E puţin peste ora prânzului şi încăperea păstrează superficial mirosul unui fel de mâncare servit la masă - pilaf cu carne. Salonul e plin cu bătrâni. Unii stau la o masă mutată chiar sub cupola de baloane, alţii în fotolii, pe canapele sau la alte două mese aranjate în mijlocul camerei. Aproape că nici nu li se văd feţele din lumină. Atât de darnic e soarele de noiembrie în această zi. Chipurile lor privite de la depărtare par portrete vii, amintiri ale bunicilor fiecăruia dintre noi. Câţiva îşi fac siesta. Cei mai mulţi au rămas la mese - joacă şah, pictează, desenează, asamblează figurine din lemn şi plastic. Alţii sunt atât de neputincioşi, încât nu conştientizează nimic din ce se întâmplă în jur. Stau cuminţi în fotoliile lor, cu şoşonii în picioare, cu ochii închişi, fără să răspundă la vreun stimul. La o primă vedere, ai avea impresia că moţăie sau visează cu ochii închişi la amintirile vieţii - aşa cum mai obişnuiesc bunicii -, dar nimic din toate acestea nu se întâmplă. Au plecat demult din lumea aceasta, până şi timpul s-a scurs din ei. Într-o zi, îngerul păzitor îi va îmbrăţişa cu aripile lui şi îi va duce departe. În lumină. Aproape toţi asistaţii de la Centrul rezidenţial Geron suferă de tulburări de memorie. Se spune că ar fi boala minţilor încurcate sau a minţilor obosite. Alzheimer, această boală despre care se vorbeşte tot mai mult în ultimul timp, dar despre care se ştie încă foarte puţin, nu ţine cont de studii, categorie socială, resurse materiale. La Geron sunt îngrijiţi categorii diverse de oameni, de la profesori universitari, ambasadori, preoţi, până la croitorese sau diferite persoane cu nivel minim de pregătire. La fiecare în parte, boala se află în stadii diferite de evoluţie, astfel încât problemele mentale sunt diverse. Dacă unii sunt total rupţi de realitatea în care trăiesc, alţii nu-şi cunosc propria identitate sau nu-şi recunosc copiii şi nepoţii, sunt dezorientaţi, confuzi. Fiecare dintre cei 40 de bătrâni depinde 24 de ore din 24 de ajutorul oferit de membrii personalului specializat (peste 40 de persoane) - medici geriatri, asistenţi medicali, asistenţi sociali, psihologi, îngrijitori, voluntari, kinetoterapeuţi. Firul de aţă Lângă geam, doamna Florica tricotează un fular roşu. Cu degetele prinse în încheieturi noduroase, reumatice - de unde pornesc spre baza mâinilor pârâiaşe de vene groase şi subţiri sub o piele străvezie, uşor maronie - amăgeşte firul de mohair o dată, şi încă o dată, până ce îl prinde în capcana andrelelor. „Nu e pentru mine, e pentru o nepoată a mea, care vine seara şi mă ia acasă. Eu stau aproape, la două case mai departe. Avem de toate. Scroafă cu purcei, mi-a fătat vaca doi viţei mai demult. I-am ţinut în bucătărie, când era frig. Ce să facem? Trebuie să trăiască şi ei. Mai am şi o pisică, neagră toată, numai vârful cozii îl are alb. Eu fac şi costume, fuste, rochii de mireasă, dacă ai nevoie de ceva, vii la mine“, spune femeia, bucuroasă să schimbe de fiecare dată câte-o vorbă cu oricine are timp, răbdare. Ochii rotunzi, albaştri şi mici ca butonii unui paltonaş de copil măsoară bucata de lână împletită. Mai are încă pe atât de lucru. Din când în când, femeia dojeneşte cu blândeţe o bătrână, care, cu obloanele genelor veşnic trase peste cele două lumini şi cu braţele aplecate spre podea, mimează că ar strânge firimituri în pumni: „Nu e nimic, fetiţo. E curat, nu te mai obosi“. Degeaba. Bătrâna nu o aude. „Astă-primăvară, când putea să meargă, ieşea pe terasă şi îşi imagina că hrăneşte puişori, aruncându-le boabe din mână. A trăit la curte, printre animale. Acum nu se mai poate deplasa, nu reacţionează foarte bine la ce se întâmplă în jurul ei, în schimb, i-au rămas în reflex aceste gesturi“, spune Teodora Stolojanu, asistentă medicală, o tânără care e nelipsită din preajma bunicilor, de parcă i-ar fi adus pe toţi de acasă. Lumini de seară „Ce mai faci, măicuţă, ai venit? De când nu te-am văzut… Ai terminat acolo sau mai ai? Frumoşi sunt, dragii de ei, cum se cheamă… Ştiu cum le zice…“ „Papagali.“ „Da, avem papagali frumoşi.“ Tanti Valentina stă cât stă pe canapea, face conversaţie, dar îşi pierde repede răbdarea şi începe să se plimbe prin salon. După câteva ture, iese pe coridor. De fiecare dată are aceeaşi ţintă - uşa de la intrarea principală în cămin. Ar sta mult şi bine să urmărească trecătorii pe stradă, trandafirii roşii, încă înfloriţi, de pe lângă alei, dacă n-ar veni de fiecare dată cineva să o ia de acolo. Nu se opune niciodată şi o urmează liniştită pe femeia care o conduce, cu tot cu sarcina grea a anilor pe care o poartă în spinarea arcuită şi care o face să ofteze deseori: „măicuţă, măicuţă“. Îşi găseşte locul ei pe canapea numai atunci când Teodora pune la calculator muzica din vremea tinereţii. Camera se umple de acordurile vibrante ale romanţelor şi ale baladelor de odinioară. Noaptea pândeşte pe la ferestre şi în centru s-au aprins deja luminile de seară. Ridurile de pe feţele bătrânilor cu capete albe par mai blânde în lumina pastelată, uşor gălbuie. Privindu-i pe fiecare în parte, încerci să-ţi imaginezi cum arătau în tinereţe, oare ce profesie au avut şi cum le-o fi fost viaţa. Ai aştepta oricât, numai să îţi povestească. În zadar. Jocul de şah Nenea Ion şi domnul Tolea joacă şah la o măsuţă, aproape de televizor. Sunt doi oameni perfect lucizi, doar că anumite probleme de sănătate i-au adus la Geron. Cel dintâi are un picior amputat şi încă necesită asistenţă medicală specializată, iar Anatolie Colibaba, basarabean la origine, a fost, până acum o lună, pacient al centrului, după ce a suferit o operaţie de fractură de şold, ca urmare a unui accident rutier, pe o trecere de pietoni. De când s-a externat, bătrânul vine în vizită, o dată pe săptămână, la căminul în care a fost îngrijit timp de şase luni. Amintirea soţiei sale, care s-a stins în urma aceluiaşi accident, a rămas la fel de vie în casa în care au locuit atâţia ani fericiţi. Unicul său fiu trăieşte departe, în Noua Zeelandă. De unul singur nu se poate împăca cu singurătatea, „mă bucură prezenţa oamenilor. Aici e viaţă. Să stai şase luni într-o familie, aşa cum îi consider eu pe toţi o amenii de aici, şi apoi să pleci, să stai singur într-un apartament, e greu de suportat“, mărturiseşte domnul Tolea. S-a ataşat de colectivul căruia îi datorează vindecarea sa şi căruia, atunci când era internat, îi împărtăşea din amintirile din Algeria, locul în care a lucrat opt ani ca inginer constructor. La cei 85 de ani, bătrânul rememorează experienţele din călătoriile sale la Paris, Roma şi alte ţări. Despre pacienţii care jumătate de an i-au fost colegi de suferinţă spune că „ei sunt exemplul cel mai bun la ce ne poate aştepta pe fiecare dintre noi. Trebuie să ştim că, la fel de bine cum ne-a fost dată, viaţa ne va fi luată. Eu am trăit o viaţă cumpătată. N-am făcut rău nimănui. De mic am crescut singur, am fost şi om al străzii, am dormit în Gara de Nord, învelit cu ziare, am avut bani, dar au fost momente când mi-au lipsit cu desăvârşire. Cunosc viaţa. Când văd un om neajutorat sau sărac mă gândesc că am fost şi eu ca el. De sărăcie poţi fugi, de boală, nu“. După şapte accidente de muncă, dintre care patru la cap, şi alte necazuri, Anatolie Colibaba şi-a spus întotdeauna că numai un Dumnezeu - „Dumnezeul Cel bun“- l-a salvat. Generalul de 100 de ani Baloanele din salon au rămas de la aniversarea domnului general - aşa cum îi spun toţi angajaţii -, un pacient care a împlinit, pe data de 2 noiembrie, 100 de ani. De ziua sa, generalul a fost sărbătorit în familia de la cămin. Îmbrăcat cu cele mai frumoase haine, bătrânului i s-a cântat la mulţi ani şi a suflat în lumânările de pe tort. În ciuda bolii, atitudinea reverenţioasă, distinsă, a adevăratului general, care a lucrat o viaţă întreagă în armată, nu l-a părăsit nici acum. Ori de câte ori o întâlneşte (de multe ori nu trec 10-15 minute de la ultima revedere) pe doamna doctor Aurelia Curaj, directoarea Centrul rezidenţial Geron, generalul o salută cu acelaşi respect: „Sărut-mâna, doamna directoare, de când nu v-am mai văzut… Ce plăcere să stăm de vorbă“. „Şi mie îmi face plăcere, domnule general, să vorbim ori de câte ori ne întâlnim. Ce mai faceţi?“ „Fiecare povesteşte din ce îşi mai aduce aminte, unii inventează. Fiecare are povestea lui, trebuie să-l înţelegi, să intri în jocul lui, să-l inciţi la vorbă, pentru că cei mai mulţi ar sta, ar zace şi nu ar spune nimic. Este nevoie de multă răbdare, dar şi de profesionalism“, spune medicul geriatru Aurelia Curaj. O boală înşelătoare Potrivit specialistului, remediul care se poate aplica este o combinaţie de tratament medical şi tratament social - diferite activităţi care au rolul de stimulare a memoriei. „Alzheimer-ul evoluează, dat fiind că nu are tratament, pe o perioadă de timp care poate fi cuprinsă între 3 şi 20 ani, timp în care pacientul devine total dependent de o altă persoană. De aceea, trebuie asigurată îngrijirea zi şi noapte şi nu întotdeauna familia se poate dedica acestei îngrijiri, fie că nu are timp, fie că nu se pricepe, şi atunci încredinţează pacientul unor structuri care se pricep să facă lucrul acesta cât mai bine. Noi ne-am perfecţionat în această îngrijire a pacienţilor cu Alzheimer, dar şi a celor care au nevoie de cineva zi şi noapte alături de ei“, arată Aurelia Curaj. Primele semne ale bolii apar, de obicei, cu mult timp înainte ca acestea să poată fi observate cu ochiul liber. Tulburările de memorie sunt primele, dar acestea nu îşi fac brusc simţită prezenţa, iar „pierderile de memorie sunt un simptom destul de înşelător pentru cei din jur, chiar şi pentru unii medici de familie, care le apreciază ca fiind specifice unei îmbătrâniri normale. Când apar semnele evidente ale bolii, deja acei pacienţi sunt într-un stadiu mediu sau câteodată avansat, şi mă refer aici la tulburările de comportament sau alte semne cum ar fi dezorientarea, confuzia, care se instalează“, este de părere medicul geriatru. Eforturi în medicina geriatrică Directoarea centrului, cu nume predestinat pentru gesturi demne de curaj, este medic de 26 de ani. Ideea Fundaţiei Geron i-a venit cu mult timp în urmă, încă de pe vremea când oferea consultaţii în propria locuinţă persoanelor vârstnice din cartierul unde locuia. Fundaţia a apărut în 1991 şi, iniţial, a oferit servicii de asistenţă medicală, tip medicină de familie, în mod gratuit, persoanelor vârstnice. Din 1995, ca urmare a unor finanţări externe, serviciile fundaţiei s-au adresat persoanelor vârstnice cu dependenţă şi semi-dependenţă funcţională, programul fiind destinat unui număr de peste 150 de persoane. „Momentan, avem în baza de date peste 2.000 de pacienţi vârstnici. Unul dintre proiectele mari pe care le-am realizat în cadrul fundaţiei este construirea acestui cămin. Alte proiecte - îngrijirea persoanelor vârstnice la domiciliu; am avut un proiect care s-a încheiat şi în care de 2 ori pe săptămână furnizam pâine şi lapte la domiciliu persoanelor imobilizate; servicii sociale pentru vârstnicii din minorităţile etnice; clubul seniorilor; centrul de zi pentru cei cu demenţă; linie de ajutor pentru persoane vârstnice; voluntariat social; formarea de mediatori sociali pentru comunitatea romă din Bucureşti“, conchide Aurelia Curaj.