Căsătoria, așezământ dumnezeiesc
Unicitatea relației umane de dragoste curată dintre un el și o ea, descrisă magistral prin misterul poetic al Sfintei Scripturi în Cântarea Cântărilor și, de altfel, cântată în diverse moduri de către omenire dintotdeauna, în toate locurile și timpurile, ca o reminiscență ancestrală a străfundurilor sufletului zidit, conform credinței creștine - dimpreună cu trupul - „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, nu ține doar de o opțiune la dispoziția omului, într-un plan mai degrabă etic sau social, și eventual codificată la nivel juridic într-un mod conform convingerilor proprii, ci ea reprezintă, pe lângă toate acestea, și o realitate profund ontologică, având resorturi dincolo de deliberare conștientă sau voință lucidă. În fond, iubirea survine, cheamă, atrage și se impune atât de diafan, încât scapă răcelii unei reflecții lucide, dar nu se confundă nici cu atitudinea laxistă, scăpată de sub orice control, față de patimile proprii sau ale altora.
Profunzimile ființiale ale căsătoriei dintre un bărbat și o femeie, conform datului biblic și credinței Bisericii, au la bază un fundament care nu se epuizează în morala care decurge din el. Este evident că acest fundament reprezintă un dat și o constantă a farmecului firii umane în diversitatea duală primordială dintre masculin și feminin: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat și femeie” (Fac. 1, 27).
Pentru creștin, această diadă a genului înlăuntrul monadei firii omenești este o evidență și un principiu originar al existenței, transpus în planul vieții sale concrete în calitate de bărbat și femeie: „Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie... ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Fac. 2, 22-23).
Misterul Tainei căsătoriei „în Hristos și în Biserică” (Efes 5, 32) reflectă ceva mai înalt, profund biblic, vechi-testamentar și creștin: relația unică dintre Hristos, ca Mire, și Biserica Sa, ca Mireasă. Iar nuntirea aceasta este fără de sfârșit și ireductibilă, paradigmă și icoană a căsătoriei dintre bărbat și femeie. Și nu doar Biserica în sens de comunitate de credință este Mireasă, ci și sufletul (care în limba greacă este de genul feminin) este, se pregătește să fie și devine mireasă neprihănită a Mirelui lui Hristos. Orice infidelitate, lipsă de credincioșie față de Dumnezeul unic echivalează cu adulterul, idolatria, închinarea la dumnezei străini. Αșadar, nu doar Iahve este Mirele zelos/gelos (cf. Ieș. 34, 14; Deut. 4, 24), care urmărește și dorește exclusivitatea relației cu mireasa Sa, Israel, poporul ales - iar în acest sens, tot Vechiul Testament este istoria unei mari iubiri -, ci și Biserica, formată din comunitatea de credincioși, precum și fiecare suflet în parte, este mireasă, despre care Apostolul Pavel spune că vrea s-o înfățișeze neprihănită lui Hristos: „Sunt gelos pe voi cu gelozia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur Bărbat: ca pe o fecioară neprihănită să vă înfățișez lui Hristos” (2 Cor. 11, 2).