Cătălina Velculescu, credincioasă înțeleaptă, cercetătoare acrivioasă și model luminos

În urmă cu mulți ani, în vremea slujirii mele ca arhidiacon, la începutul anilor ’90, participam la Sfânta Liturghie săvârșită la Mănăstirea Vorona, cu prilejul hramului din 8 septembrie, unde era prezent și George Carey, Primatul Bisericii Anglicane, la invitația Patriarhului Teoctist al României și a Mitropolitului Daniel al Moldovei și Bucovinei.

În fața Altarului din foișorul casei arhierești de la Vorona, mulțime evlavioasă era prezentă, iar Arhiepiscopul de Canterbury a privit două sau trei ceasuri un copil de câțiva ani care a stat nemișcat în fața soborului în timpul slujbei.

M‑am bucurat mult de pruncul doamnei Adriana Scripcariu, Constantin, aidoma copilului bălai, cu ochi de cicoare de la Vorona, care îi atrăsese atenția Primatului Bisericii Angliei. Când va crește, să‑i aducă aminte mama lui că a auzit cuvinte frumoase, cum trebuie să audă tinerii într‑o lume în care cuvintele filocalice răsună tot mai rar.

La un important eveniment cultural, doamna Cristina Bogdan ne‑a spus că a citit numele doamnei Velculescu, cum îl citise și prietena dumneaei, Cristina Dima, într‑un roman. Ce minunat și rar lucru să fii amintit într‑un roman! Dar ce important și vrednic de laudă este când numele cuiva se scrie în Cartea Vieții.

E mare lucru când e scris într‑o lucrare inedită, în cărți și romane, dar, așa cum citim în Apocalipsă, Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din Cartea Vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui (Apocalipsa 3, 5).

Doamnele Cristina Bogdan și Ioana Feodorov Cândea mărturiseau că au întâlnit‑o în relativ puține situații, doamna decan spunea că nu a avut‑o profesoară, deși a simțit‑o așa mereu, întrucât a îndrumat‑o la teza de doctorat, ceea ce înseamnă că i‑a fost model și mentor. Deși s‑au întâlnit cu atât de multe persoane în drumurile vieții lor, toate mărturisirile despre doamna profesoară și cercetătoare Cătălina Velculescu zugrăvesc aspecte deosebite ale personalității sale.

Mărturisirea doamnei Bogdan vine să întărească cuvintele unui cunoscut profesor de teologie din veacul trecut, Teodor M. Popescu, care spunea: Oamenii nu mor când sunt așezați în mormânt, ci atunci când sunt uitați. Dacă cineva nu este uitat, ci atât de des evocat, înseamnă că încă trăiește, după cum spunea doamna Bogdan că profesorul Cătălina Velculescu este profesorul ei, nu a fost, ci este.

Așadar, păstrez o deosebită bucurie de la întâlnirea dedicată doamnei Velculescu. Învățăm mereu, iar fiecare dintre noi trebuie să se bucure în astfel de împrejurări.

Patriarhul Teoctist, evocând anii tinereții lui, relata că, atunci când era slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași, a audiat vreme de doi ani cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” și lăuda un profesor care avea numele Lăudat. Patriarhul Teoctist a vorbit în câteva rânduri despre el, spunând că erau sălile pline la profesorul Ion D. Lăudat!

Așa ar trebui să fie mai multe întâlniri care să evoce oamenii ale căror nume s‑au scris, prin faptele lor meritorii, în Cartea Vieții!

Preocupată de subiecte filocalice, Cătălina Velculescu a început să cunoască viața plină de har a sfinților, a cuvioaselor chipuri din Proloage, la alcătuirea cărora s‑a ostenit împreună cu părintele arhimandrit Benedict Ghiuș, dar și la un capitol rar întâlnit și înțeles, al sfinților nebuni pentru Hristos.

A cercetat atât de mult, a găsit mărturii tulburătoare din viața acestor sfinți și cu mulți dintre ei s‑a identificat. Așa a ajuns la un anumit nivel duhovnicesc, fiind desprinsă de cele ale lumii, aproape ca o călugăriță.

Sunt mărturii care ne spun că se ruga cu Rugăciunea inimii, după ce auzise și citise mult despre acest subiect.

Era o creștină ferventă și practicantă, iar evlavia ei venise din citirea manuscriselor vechi cu viața sfinților care L‑au mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Gândindu‑mă adeseori la felul ei de a fi, la atitudinea pe care a avut‑o în societatea postmodernă, mărturisesc cu bucurie că ea a făcut, prin felul ei de a fi, prin cercetare, dar și prin trăirea înaltă, o misiune creștină în rândul intelectualilor. Confirmă acest lucru cei care au cunoscut‑o, prietenele apropiate, dar și toți cei care nu au reușit să ajungă la înălțimea ei academică și a trăirilor așezate sub lucrarea harului.

Cătălina Velculescu a fost un om care a înțeles să ofere întâietate celor de lângă ea. Atât de frumos vorbea despre alții. Probabil că nu păstra în inima ei decât pe cele curate, pe celelalte reușind treptat să le înlăture din discursul și inima ei.

Mărturisea una dintre prietenele și ucenicele mai tinere, Cristina Bogdan, profesor la universitatea bucureșteană și decan al Facultății de Litere, că, participând împreună la o conferință, doamna Velculescu le vorbea celor de față despre articolele și studiile mai tinerei participante, preferând să nu amintească nimic despre lucrările ei. Astfel de atitudini vorbesc de departe despre construcțiile spirituale înalte ale oamenilor care au înțeles lucrurile esențiale ale vieții.

Nu știu când mai găsea timp Cătălina Velculescu pentru scris și studiu. Am văzut de câteva ori cum lucra atunci când trebuia să vorbească, să prezinte un eveniment, o lucrare sau o personalitate. Am văzut o carte de câteva sute de pagini subliniată aproape în întregime, scoțând în evidență expresii și cuvinte pe care le tălmăcea într‑o notă personală, într‑o manieră, încât și autorul recunoștea că nici el nu descoperise frumusețea, înțelesul cuvintelor respective, așa cum se întâmpla în cazul doamnei Cătălina Velculescu.

Acrivia profesională, dăruirea pentru alții, lumina acumulată în suflet fac dintr‑o persoană să fie purtătoare de lumină, de Dumnezeu. Așa s‑au numit mulți dintre creștini, dintre Părinții Bisericii, cei care au înțeles mesajul Evangheliei și frumusețea înaltelor trăiri care îl așază pe un astfel de om între ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos.