Bisericile din Valea Stâlpului și Olteni - frumusețe înnoită prin dăruire preoțească

Bisericile din Valea Stâlpului și Olteni, Prahova, își înnoiesc frumusețea printr‑o statornică dăruire preoțească, în care dragostea pentru Casa lui Dumnezeu se împletește cu răbdarea lucrului bine împlinit. Există o lumină a sfintelor lăcașuri îngrijite cu inimă curată: o lumină care se odihnește pe ziduri și se lasă întrezărită în fiecare amănunt, mărturisind credința celor care le poartă de grijă.

Un călător, fie și grăbit, cu gândurile risipite, cu greu poate rămâne nepăsător înaintea frumuseților care îi ies în cale. Uneori, un asemenea popas îi adună pașii și îi dăruiește răgazul de a vedea ceea ce graba îl îndeamnă să treacă cu vederea. Așa se întâmplă în multe dintre vizitele la biserici și mănăstiri a căror istorie a rămas mai puțin cunoscută, păstrată doar în memoria comunității. După sute de ani de la zidire sau chiar după un răstimp mai îndelungat, ele ni se descoperă într‑o lumină lină, ca niște pagini vechi asupra cărora se apleacă, plină de grijă, dragostea celor de astăzi.

În asemenea locuri, timpul capătă adâncimea unei moșteniri dăruite de la cei dinainte, pe care fiecare generație este chemată să o primească și să o încredințeze, cu recunoștință, celor ce vor veni.

Preţuiesc în chip deosebit jertfelnicia unui preot care, de mai bine de zece ani, își închină ostenelile slujirii Parohiei Valea Stâlpului, din Protoieria Vălenii de Munte, de care aparține și filia Olteni. Părintele Cosmin Voicea, încă tânăr, trecând de cei 35 de ani pe care îi dăruiește Dumnezeu, are bucuria de a vedea înnoite două biserici. În această împlinire se înțelege frumusețea unei vocații asumate cu statornicie, a iubirii preoțești care se face rugăciune, grijă și osteneală pentru bunul mers al vieții parohiale.

Cele două lăcașuri, cu un trecut mai puțin cunoscut și fără strălucire lumească, aparțin ținutului teișenilor, străveche vatră de moșneni. Frumusețea lor înnoită aduce în prezent o moștenire care cere inimă veghetoare și mâini harnice. Astfel, dăruirea preotului se întâlnește cu istoria locului, iar ceea ce înaintașii au înălțat cu nădejde primește, prin slujirea de astăzi, forţa de a rămâne adăpost de rugăciune și izvor de mângâiere pentru suflete.

Istoria uneia dintre bisericile locului păstrează amintirea unui ctitor cu un destin aparte: haiducul Marcu Volintirul, numit în popor și Marcu Viteazul. Tradiția îl înfățișează ca pe un luptător neînfricat al acestor ținuturi, care alunga adeseori cetele de turci pornite la jaf, ajunse până pe Valea Teleajenului, scăpându‑i pe săteni de primejdie și de asuprirea năvălitorilor. În memoria comunității, chipul său a rămas legat de apărarea celor încercați, iar numele i s‑a așezat, asemenea unei peceți, peste locurile prin care a trecut. Mărturii ale acestei istorii se regăsesc în toponime precum „Vâlceaua lui Marcu Viteazu”, în istoria „Bisericuței din Valea Stâlpului” și în alte locuri însoțite, până astăzi, de ecoul vieții sale.

Stabilit, în cele din urmă, la Vălenii de Munte, Marcu, împreună cu soția sa, a avut o însemnată avere, din care cei doi au desprins darul menit să dăinuie în rugăciunea generațiilor: biserica veche din Valea Stâlpului, înălțată pentru mântuirea sufletelor lor și pentru pomenirea numelor. Într‑o asemenea ctitorie se descoperă dorința omului de a încredința lui Dumnezeu o parte din rodul vieții sale, așezând toate ostenelile în slujba semenilor. Bunurile vremelnice primesc rostul binecuvântat al dăruirii, iar numele ctitorilor intră în acea tainică păstrare a Bisericii, în care recunoștința se înalță, din neam în neam, sub chipul rugăciunii.

Zidită în jurul anului 1755, biserica a cunoscut lucrări de refacere ori restaurări în 1770 și, mai târziu, în jurul anului 1820. Trecerea vremii i‑a slăbit însă trăinicia, astfel încât, în 1869, pe locul vechiului lăcaș a fost ridicată o biserică nouă, din piatră, ceva mai încăpătoare. Principalul ctitor al acesteia a fost Negoiță Pântoiu, sprijinit de meșteri zidari și lemnari, cei mai mulți provenind din partea locului. În osteneala lor se întrevede legătura dintre biserică și comunitatea care o înalță: mâinile deprinse cu munca au așezat în ziduri, alături de piatră și mortar, nădejdea că aici copiii și urmașii lor vor găsi un loc de întâlnire cu Dumnezeu.

La rândul său, această biserică a fost reparată în mai multe rânduri, la începutul veacului al XX‑lea și apoi în anii 1920, fiecare intervenție prelungind grija unei generații către cea următoare. O restaurare exemplară s‑a împlinit în timpul slujirii părintelui Cosmin Voicea, prin lucrări care au cuprins atât interiorul, cât și exteriorul sfântului lăcaș. Atenția acordată detaliilor, frumuseții picturii și mobilierului mărturisește o grijă iubitoare, pentru buna‑cuviință a Casei lui Dumnezeu. Există în această migală ceva din evlavia celui care pregătește un dar: fiecare amănunt își află rostul în armonia întregului, iar frumusețea înnoită a bisericii cheamă privirea la reculegere și inima la rugăciune.

Un material dedicat istoriei acestui lăcaș amintește aproximativ douăzeci de preoți care au slujit în acest loc, între ei aflându‑se și ieromonahi veniți de la Schitul Crasna. În această înșiruire de nume se păstrează paşii unor vieți închinate Altarului și oamenilor. Unii au rămas în amintirea comunității ca slujitori și gospodari neîntrecuți, preocupați deopotrivă de educația copiilor din aceste ținuturi. Grija pentru sfântul lăcaș se prelungea astfel în grija pentru sufletele celor mici, pentru luminarea minții și pentru buna lor creștere. Alături de zidirea și păstrarea bisericii se săvârșea, cu răbdare, o lucrare dedicată formării omului, ale cărei roade se transmit, adeseori de la o generație la alta.

În apropiere, la Teișanii de Jos, în așezarea cunoscută sub numele de Olteni, o altă biserică păstrează între zidurile sale memoria începuturilor unei comunități. Satul s‑a înfiripat odată cu aducerea unor clăcași de peste munți, din Valea Oltului, de unde și‑a primit și numele. În această denumire s‑a păstrat amintirea ținutului de obârșie, ca un fir ce leagă vechea vatră de noul sălaș. Pentru credincioșii așezării a fost înălțată o biserică, loc în care dorul, ostenelile și nădejdile lor puteau fi adunate în rugăciune, sub ocrotirea lui Dumnezeu.

Ctitorul sfântului lăcaș a fost Manolache, care avea să adauge mai târziu numelui său pe acela de Florescu, odată cu dobândirea unor ranguri boierești mai înalte. Biserica zidită prin dăruirea sa îi are ca ocrotitori pe Sfântul Ierarh Nicolae și pe Sfinții Împărați Constantin și Elena. La intrare, o frumoasă inscripție păstrează glasul ctitorilor, în acea limbă veche în care evlavia și solemnitatea se împletesc firesc. Cuvintele ei ne întâmpină asemenea unei mărturisiri venite de peste veacuri, așezând osteneala omenească sub semnul rugăciunii către Hristos:

„Întărește Sfânta și dumnezeiasca biserică aceasta, ce s‑au câștigat cu scump sângele Tău, care din temelie până în desăvârșit s‑au făcut cu toată osteneala dumnealui Pan Manolache și a cucoanei sale Elenca… s‑au făcut această biserică pe moșia Teișanii de Jos, s‑au înfrumusețat și cu zugrăvire, după cum se vede… leat de la Hristos 1805.”

În aceste cuvinte, anul 1805 devine un reper al dăruirii, iar numele ctitorului și al soției sale, Elenca, rămân legate de o lucrare închinată lui Dumnezeu și încredințată comunității. Inscripția cuprinde deopotrivă amintirea zidirii din temelie și pe aceea a înfrumusețării prin zugrăvire, lăsând să se întrevadă grija pentru un lăcaș în care trăinicia și frumusețea să slujească împreună rugăciunii. Invocarea de la început îi dă întregii mărturii o adâncime aparte: înaintea pomenirii ostenelilor ctitoricești se află cererea ca Domnul Însuși să întărească biserica, să‑i păzească viața și să‑i binecuvânteze dăinuirea.

Lucrări importante au fost împlinite prin osteneala părintelui Cosmin Voicea, a cărui grijă pentru biserica din Olteni continuă, în timpul nostru, firul dăruirii ctitoricești. Prin această slujire, moștenirea înaintașilor este păstrată, iar casa rugăciunii își întâmpină mai departe credincioșii cu frumusețea unui loc în care trecutul se face recunoștință, iar prezentul se deschide către nădejde.

Am vizitat de multe ori cele două biserici și am avut bucuria de a fi martor al înnoirii lor, urmărind cum, prin răbdare și jertfă, frumusețea începea să se întrevadă acolo unde vremea lăsase răni adânci. M‑a impresionat atenția preotului paroh, grija statornică prin care omul își așază inima în lucrul încredințat lui. Amândouă lăcașurile se aflau într‑o stare precară, atât de îngrijorătoare, încât cuvântul „ruină”, pe care mă feresc să‑l folosesc, nu ar fi fost departe de adevăr. Era nevoie de intervenții trainice, de o osteneală care să le redea siguranța și să le pregătească pentru slujirea generațiilor viitoare.

Ambele biserici au primit învelitori noi, au fost reparate la exterior și au beneficiat de lucrări de subzidire și de înlocuire a pardoselilor. La Valea Stâlpului, înnoirea a cuprins și realizarea unei frumoase picturi, împreună cu înzestrarea lăcașului cu mobilier, obiecte de cult, veșminte și toate cele necesare bunei rânduieli a slujbelor. Fiecare dintre acestea vorbește despre o grijă dusă până la amănunt, despre dorința ca în casa lui Dumnezeu toate să se întâlnească într‑o armonie care să sprijine rugăciunea. Frumusețea unui asemenea loc se alcătuiește treptat, din mulțimea lucrurilor săvârșite cu evlavie, din alegeri cumpănite și dintr‑o răbdare iubitoare care veghează până când lucrarea își află împlinirea.

Biserica din Olteni, cu aproximativ șaptezeci de ani mai veche decât actualul lăcaș de la Valea Stâlpului, a avut, la rândul ei, nevoie de ample lucrări de restaurare. Acestea au înaintat până la etapa în care urmează împodobirea cu pictură, menită să întregească frumusețea spațiului liturgic. Privindu‑le astăzi, cele două biserici dau impresia unor construcții noi: zidurile vechi, rămase în picioare, păstrează mărturia începuturilor, în vreme ce aproape tot ceea ce le înconjoară și le întregește a fost refăcut, înnoit și înfrumusețat. În ochii celui care le‑a cunoscut starea de odinioară, ele se înfățișează acum cu o bogăție a podoabei și cu o armonie care par să le întreacă pe cele de la început.

Toate acestea s‑au împlinit prin grija unui preot preocupat care a avut inițiativa, a purtat răspunderea lucrărilor și a stăruit în ducerea lor mai departe. Desigur, un preot, oricât de înzestrat și de râvnitor ar fi, are nevoie de mâinile și de inimile celor împreună cu care slujește comunitatea. În jurul unei asemenea dăruiri se adună însă încrederea, se trezește disponibilitatea de a ajuta și se înfiripă acea comuniune prin care poverile pot fi purtate împreună. Ceea ce s‑a realizat aici depășește cu mult posibilitățile materiale ale zonei și mărturisește cât de roditoare poate deveni întâlnirea dintre râvna păstorului și jertfelnicia credincioșilor. În fața unor asemenea împliniri, cuvântul „minune” vine firesc pe buze, ca expresie a uimirii recunoscătoare pentru felul în care Dumnezeu binecuvântează și sporește osteneala oamenilor.

Bucuria reîntâlnirii cu biserica din Olteni, purtătoare a peste două sute de ani de istorie, mi‑a fost hărăzită într‑o zi cu o însemnătate aparte: ziua în care am luat parte la lucrările de înnoire a Sfintei Mese, în vederea refacerii Sfântului Prestol. Apropierea de acest loc preasfânt aduce cu sine o adâncă înfiorare. Aici se adună, în taina slujirii, viața unei comunități, cu durerile, mulțumirile și nădejdile ei. Aici generații de preoți au înălțat rugăciuni, aducând înaintea lui Dumnezeu numele și frământările celor încredințați păstoririi lor. După mai bine de două veacuri de existență a lăcașului, înnoirea Sfântului Prestol făcea și mai vie conștiința unei continuități sfinte, pe care o primim cu smerenie și suntem chemați să o ducem mai departe cu credincioșie.

A rămas ca biserica să fie împodobită cu pictură, însă ceea ce s‑a împlinit până acum este cu adevărat impresionant. Asemenea lucrări se întâlnesc acolo unde preoții își arată, prin fapte, dragostea pentru locurile de închinare, evlavia față de sfinții ocrotitori și recunoștința pentru generațiile de slujitori și credincioși care i‑au precedat. A îngriji o biserică înseamnă și a primi cu respect moștenirea lor, a păstra ceea ce au zidit cu trudă și a face ca rugăciunea să‑și afle în continuare un adăpost vrednic. În această grijă se întâlnesc memoria și nădejdea, cinstirea celor de ieri și responsabilitatea față de drumul celor care vor veni.

Când veți călători pe Valea Teleajenului, dăruiți‑vă răgazul unui popas la bisericile din Valea Stâlpului și Olteni. Frumusețea lor vă va întâmpina chiar dacă nu le‑ați cunoscut înfățișarea de acum zece ani sau mai demult. Primiți însă și mărturia unui călător care le‑a văzut și atunci, și acum: înfățișarea de odinioară s‑a schimbat într‑atât, încât cu greu mai poate fi recunoscută în lumina de astăzi.

Dincolo de zidurile vechi care păstrează istoria, totul vorbește despre o înnoire pilduitoare, născută din jertfa credincioșilor din aceste locuri, îndrumați cu multă dăruire de părintele Cosmin Voicea. Osteneala lor s‑a așezat în frumusețea celor două biserici ca o mărturisire trainică a iubirii pentru Dumnezeu.