Catedrala Mitropolitană a Timișoarei în zilele revoluției din decembrie 1989

Catedrala Mitropolitană din Timi­șoara a fost târnosită (sfințită și înzestrată cu moaște) la 6 martie 1946. La impresionanta ceremonie liturgică de atunci au participat Patriarhul Nicodim Munteanu, Mitropolitul Vasile Lazarescu al Banatului și alți ierarhi, regele Mihai I al României, dr. Petru Groza, prim-ministru, sute de preoți și zeci de mii de credincioși. Actul sfințirii a fost săvârșit sub cupola bucuriei negrăite a bănățenilor care și-au văzut împlinit visul de a avea un lă­caș impunător de rugăciune în centrul Timișoarei, vis alimentat după 1918 de preoți și credincioși, precum și de cei mai reprezentativi oameni de cultură ai Banatului.

Din clipa târnosirii, catedrala a devenit simbolul Ortodoxiei locale, al Timi­șoa­rei și al Banatului, lăcașul sacru, izvorâtor de pace, lumină, bucurie și, mai ales, de sfințenie, dar și locul unor importante evenimente din istoria Banatului, cu rezonanță națio­nală¹. Generațiile de timișoreni și bănățeni, dinainte și de după 1946, au pășit, s-au închinat și s-au rugat cu evlavie în incinta monumentalei catedrale, slujbele oficiate întru ea fiind înfrumusețate de cântarea renumitului cor dirijat de cunoscutul profesor, compozitor și folclorist Nicolae Ursu și de urmașii săi.

Deși după 1946 asupra Banatului și a țării s-au abătut dinspre răsări­tul Europei vânturile năprasnice ale ideologiei comuniste-atee, Catedrala Mitropolitană a rămas un bastion al credin­ței, tradiției și spiritualității noastre creștin-ortodoxe, un lăcaș al speranței și al reînvierii nea­mului, spre care s-au îndreptat mereu privirile înlăcrimate ale românilor rugători pentru izbăvirea de sub teroa­rea comunistă și ceaușistă, pentru libertate, prosperitate și manifestarea fără opreliști a convingerilor religioase.

În zilele revoluției din decembrie 1989, Catedrala Mitropolitană a Banatului a fost lăcașul sfințit în jurul căruia s-a derulat „revolta populară care a răsturnat regimul totalitar din țara noastră [...]: aici au venit să se roage revoluționarii, să ia lumâ­nări [...], aici au intrat să-și salveze viața când focul ucigător al armelor s-a dezlănțuit împotriva manifestan­ților”², scria Mitropolitul Nicolae Corneanu.

Atât în catedrală, cât și în preajma ei, revo­lu­țio­narii s-au simțit ocrotiți și au prins curaj să lup­te pentru înfăptuirea idealurilor revoluției. „Nu sunt credincios - mărturisea un ti­mi­șorean participant la mișcările de protest -, vă rog să mă credeți, dar, în acele momente, am crezut în ceva și am căutat să fiu mai mult pe lângă Biserică”³.

Credința în Dumnezeu, atașa­men­tul, respectul și dragostea miilor de timișoreni față de Catedrala Mitropolitană, lăcaș al sfințeniei, s-au manifestat în toate zilele revoluției și, mai ales, în „22 decembrie, pe la ora 13:00-13:30 când s-a anunțat fuga dictatorului”. Atunci „toată mul­țimea adunată în piață s-a întors cu fața dinspre balconul Operei spre catedrala aflată în partea opusă a pieței, a îngenuncheat și a strigat: «Există Dumnezeu!»”⁴

Catedrala Mitropolitană, „loc de speranță și altar de jertfă pentru timișoreni”⁵, este men­țio­nată în toate lucrările despre revoluția din decembrie 1989, inclusiv în cele șase volume ale Procesului de la Timi­șoa­ra. Articolele, studiile, cărțile publicate, întocmite pe baza documentelor, mărturiilor și imaginilor realizate în acele zile, descriu în mod amănunțit momentele dramatice derulate pe platoul și pe treptele catedralei, în imediata ei apropiere și în parcul din spatele lăcașului de cult. Fiind important punct de întâlnire pentru protestatarii din tot orașul, la catedrală s-au adunat în zilele revoluției sute și mii de timi­șoreni hotărâți să rupă lanțurile grele ale terorii comuniste.

Din păcate, forțele de represiune ale statului comunist au deschis focul asupra manifestanților pașnici, fără a ține seama că se află în fața și în jurul unui lăcaș sfințit de rugăciune, foarte mulți dintre aceștia fiind răniți și uciși. Urmele gloanțe­lor care au lovit lăcașul mitropolitan pot fi văzute încă și mărturisesc, iată, peste decenii despre necredința și decăderea morală a celor ce l-au pângărit.

Nu vom face acum o trecere în revistă a eroilor martiri care și-au jertfit viața pentru eliberarea de sub jugul greu al regimului comunist și criminal, pentru că cercetările efectuate au elucidat deja subiectul. Ne vom opri însă asupra unui aspect care a suscitat interesul timișoreni­lor, încă de la începutul anului 1990, și anume acela că pe treptele catedralei ar fi fost uciși un mare număr de copii duminică, 17 decembrie sau luni, 18 decembrie, întrucât ușile acesteia ar fi fost închise de preoți și angajați. Subiectul, de mare impact emoțional, a fost dezbătut în presa scrisă, la radio și televiziune și, cu toate că nu a fost documentat, suscită interesul unora și azi, comentariile făcute pe marginea lui fiind atât contradictorii, cât și acuzatoare.

Acuzația, nefondată, că ușile catedralei ar fi fost închise din ordinul cuiva de la Mitropolie este însă foarte gravă și aduce atingere imaginii Bisericii noastre. De aceea, ea a fost analizată și de reprezentanții Centrului eparhial, încă în luna ianuarie a anului 1990.

Pentru a clarifica aceste grave acu­zații, preotul N. Sebeșan a publi­cat, la rubrica „Crâmpeie din cotidian” a foii bisericești „Învierea”, articolul „Copiii de la catedrală”. În acest material, autorul menționează două articole apărute în „Renașterea bănățeană” de la Timișoara și în revista „Steaua” din Cluj-Napoca⁶.

Ziarul timișorean „Renașterea bănățeană”, nr. 12, de duminică, 28 ianuarie 1990, în pagina 5 a publicat articolul „Dorim să lămurim”, în care consemnează „ceea ce s-a întâmplat duminică, 17 decembrie, la orele înserării, pe treptele catedralei ortodoxe, unde au murit copii secerați de gloanțele organelor de represiune. Cine a tras se cunoaște. Că poarta mare din față a catedralei a fost închisă spun toți cei ce au fost acolo...”

Revista „Steaua”, Cluj, nr. 3 (514), martie 1990, la pagina 18 consemna: „Luni, 18 decembrie, au fost măce­lă­riți de gloanțe, pe treptele catedra­lei și în parcul din preajmă, peste treizeci de copii. Nu i-au putut apăra nici făcliile pe care le țineau aprinse în mâini, nici strigătele mamelor, nici umbra celor căzuți cu o seară înainte. Nu degeaba s-a vorbit despre această revoluție ca despre o Cruciadă a copiilor”.

Cele două publicații menționează zile diferite pentru „măcelărirea” copiilor, însă ceea ce afirmă, fără a pre­zenta probe, este că acei copii au fost uciși pentru că nu s-au putut re­fugia în catedrală, ușile fiind închise.

Preotul N. Sebeșan precizează în articolul său că „lămurirea acestui moment se pare că nici azi, la trei ani după consumarea lui, nu este ușoară, martorii oculari prezentând versiuni care nu concordă între ele. Ce ar putea totuși conduce la aflarea adevărului? Dacă nu va fi cu supărare, am trimite la pagina a 3-a a numărului de față al foii «Învierea», unde este publicată lista celor care au fost uciși la Timișoara în zilele Revoluției. Căutăm în această listă pe «copiii» care au murit la catedrală și găsim următorii morți în acest loc: poziția 19, Margareta Caceu, 36 ani; poziția 20, Mariana Silvia Caceu, 36 ani; poziția 39, Constan­tin Iosub, 18 ani; poziția 48, Sorinel Dinel Leia, 22 ani; poziția 85, Claudiu Ioan Vârcuș, 15 ani”⁷.

La finalul listei, autorii precizează că sunt și eroi necunoscuți, al căror nume nu se poate preciza. Din actele medico-legale reiese un anumit număr, poate cert, dar cel al corpurilor neînsufle­țite nu este precis.

Concluzia preotului N. Sebeșan este că lista întocmită de Asociația „17 Decembrie” ar putea fi întregită, dar în rândul celor uciși nu apar cei aproximativ treizeci de copii. Autorul face un apel către „toți aceia care știu mai multe în ce privește numele și vârsta celor care ar fi murit pe treptele catedralei neputând să se ferească de gloanțe în interiorul sfântului lăcaș să vină cu date suplimentare”.

Faptul că „Învierea” nu a revenit cu alte articole referitoare la acest subiect arată că nu s-au primit „datele suplimentare” la care se făcea referire în articolul citat.

În continuarea acestui demers, aducem în atenție articolul semnat de către protopopul Timișoarei, Cornel Pleșu, publicat în ziarul „Renaș­terea bănățeană”: „Un răspuns autorizat la întrebarea cine a închis porțile catedralei?”⁸

În scrisoarea adresată redacției ziarului „Renașterea bănățeană”, protopopul Cornel Pleșu răspunde la două întrebări formulate de elevul seminarist Dan Cosmin de la Caran­sebeș, incluse în articolul „Doleanțele studențimii timișene”⁹, și anume: „Cine a închis porțile catedralei în ziua masacrului din 17 decembrie 1980 și unde era Mitropolitul Banatului la acea dată?”

Referitor la prima întrebare, protopopul Timișoarei precizează că lăcașul mitropolitan nu a fost închis în zilele de 17 și 18 decembrie 1989. „Este o primă minciună - mențio­nea­ză părintele Pleșu - și o denigrare a Bisericii Ortodoxe și, prin ea, a catedralei”.

Duminică, 17 decembrie 1989, Catedrala Mitropolitană „a fost deschisă ca de obicei, de la ora 7:00 dimineața” (programul catedralei era atunci de la 7:00 la 18:30). În seara respectivei duminici a avut loc, în cadrul Vecerniei de la ora 17:00, și „un concert de colinzi, sus­ți­nut de corala preoților din Timi­șoara, sub conducerea preotului Ionel Botău” (despre acest concert face amintire și părintele Constantin Jinga, n.n.). La ora 18:30, catedrala a fost închisă.

Luni, 18 decembrie, la ora 7:00, cate­drala a fost iarăși deschisă și deschisă a rămas toată ziua.

Vecernia a început la ora 16:50, scria protopopul Pleșu, „dar, după un sfert de oră, a început să se tragă în tineretul care se afla pe treptele ei (catedralei, n.n.) cu lumânări aprinse în mână. În aceste împrejurări copiii au dat buzna înăuntru, producându-se panică”.

Preotul Victor Mițiga și diaconul Eugen Bendariu au intrerupt Vecernia, „pentru a vedea ce se întâmplă”. În acele momente, a fost adus în catedrală „un băiat rănit la cap”, care a fost pansat de către o doc­toriță cu feșe din trusa de prim-ajutor a catedralei (este vorba despre eroul martir Sorin Leia, n.n.).

Preotul Mițiga a încercat să-i scoată pe copii prin partea laterală a catedralei, spre Sala Capitol, dar când a deschis ușa, dinspre cinematograf a început să se tragă. A reușit totuși să-i evacueze pe ușa dinspre stația de tramvai, așa încât toți au scăpat cu viață. „La ora 18:00 lăcașul sfânt s-a închis, iar femeile de serviciu au făcut curățenie, spălând sângele ce s-a scurs din trupul copilului (tânărului, n.n.) împușcat”, preciza protopopul Cornel Pleșu.

La cea de-a doua întrebare, părintele Pleșu a răspuns că mitropolitul nu era în Timișoara, ci la Constantinopol (Istanbul, n.n.) și apoi la București.

Precizările protopopului Timișoa­rei sunt aproape identice cu datele prezentate în Enciclopedia Re­volu­ției din Timișoara 1989¹⁰. Conform cronolo­giei publicate, forțele de represiune au deschis fo­cul asupra protestatarilor adunați în fața Cate­dra­lei Mitropolitane, dinspre Primărie și Piața Operei (Victoriei), în data de 17 decembrie, ora 16:10. Atunci au fost, din păcate, mulți morți și răniți.

Faptul că, în data de 18 decembrie, timișorenii au revenit în fața catedralei și au aprins lumânări denotă că biserica era deschisă. La ora 16:30 s-a deschis focul asupra lor și câțiva protestatari au fost uciși și răniți. Din rândul lor a făcut parte și Sorin Leia, care a fost dus în catedrală și i s-au acordat îngrijiri medicale. Din păcate, a decedat¹¹. La ora 17:15, „în fața catedralei au apărut manifestanți cu lumânări, care au refuzat să se împrăștie. Au fost somați, s-a deschis focul spre ei. Au fugit și s-au baricadat (n.n.) în catedrală. La ora 17:58 s-au retras pe Bd. 6 martie”¹². Așadar, manifestan­ții au închis ușile principale de intrare în catedrală de teamă că vor fi urmăriți și împușcați în interiorul lăcașului de cult.

Informații interesante pe marginea acestui subiect găsim și în interviul realizat în anul 2006 de către dr. Traian Orban, președintele Memorialului Revoluției, cu revoluțio­na­rul Marius Bogdan. Întrebat dacă în 18 decembrie a fost în oraș, Marius Bogdan răspunde afirmativ, dar precizează că nu a fost la Catedrala Mitropolitană. În schimb, a auzit că s-a întâmplat ceva acolo, întrucât așa „spuneau oamenii”. Mai departe, M. Bogdan menționează că în data de 18 decembrie, pe la ora prânzului, pe treptele catedralei erau foarte mulți copii și tineri, „unde se zice că i-au împușcat fără milă și s-au închis porțile catedralei, în loc să se deschidă. Asta din ce am auzit”¹³.

Precizarea lui Traian Orban, rănit în revoluție, față de spusele lui M. Bogdan este tranșantă și clarificatoare:

„- Deci vreau să-ți spun un lucru. Este o mare minciună pentru că, la 18 decembrie, când s-o tras în catedrală, unul din eroii revoluției, Leia Sorin, o fost tras de revoluționari în catedrală și în catedrală o murit. Deci ceea ce se spune e o minciună ca să se abată atenția...

Bogdan: - Da, să cadă asupra noastră...

- Nu, să cadă asupra oamenilor, pentru că oamenii nu au murit pentru că au fost ușile închise, oamenii or murit pentru că o tras cineva în ei. Deci să se abată atenția de la criminali spre Biserică, spre credință, spre Dumnezeu”.

Informații importante cu privire la Catedrala Mitropolitană regăsim și în interviul realizat de Costel Balint cu revoluționarul Dumitru Cioban. Acesta din urmă precizează că în seara zilei de 16 decembrie, pe la ora 21:00, grupul de revolu­ționari venit din Piața Maria a ajuns la catedrală, dorința lor fiind aceea de a se trage clopotele. Având însă în vedere că programul catedralei era de la 7:00 la 19:00, dorința revolu­ționa­ri­lor nu a putut fi împlinită. Pentru a clarifica lucrurile, este necesar a preciza, totodată, că lăcașul mitropolitan nu dispune de o casă mitropolitană sau parohială lângă el, așa cum au bisericile parohiale, casă în care să locuiască permanent preotul „paroh” sau administratorul acesteia. În decembrie ’89, administratorul catedralei locuia în cartierul Fratelia, în cazul acesta tragerea clopotelor fiind imposibilă.

Grupul de revoluționari format în 16 decembrie lângă casa parohială reformată din Piața Maria s-a reunit în dimineața următoare la catedrală. Dumitru Cioban mărturisește că a mers la catedrală pentru că se simțea cumva apăsat. Fiind duminică, veniseră la Sfânta Liturghie mulți enoriași, unii fiind curioși să afle ce s-a întâmplat în ziua anterioară. Dumitru Cioban mărturi­seș­te că, în ziua de 18 decembrie, coloana de manifestanți din care a făcut parte a ajuns din nou la Catedrala Mitropolitană. „În 18 am aprins lumânări [...]. Asta a fost ideea noastră, drumul la catedrală”. La afirmația lui Costel Balint că erau mai multe „grupuri ici-colo”, precum și „un grup de copii, venit organizat, adus de pocăiți (neopro­tes­tanți, n.n.), care agitau drapelul”, Dumitru Cioban răspunde: „Eu nu am văzut această fază, probabil au fost la ore diferite”. Dacă au fost acei copii acolo, cât timp au rămas și unde au plecat, interviul nu precizează.

Cu privire la cele întâmplate pe platoul și treptele catedralei duminică, 17 decembrie, foarte importantă este și mărturia cunoscutului ziarist și fotograf Constantin Dunea, participant activ la manifestările acelor zile. El precizează că, pe la orele amiezii, a venit spre catedrală și în față la Cinema „Studio” erau vreo 30 de militari (după ținută), pe care i-a „văzut peste o jumătate de oră când s-au desfășurat în lanț de trăgători în locul unde e acum monumentul lui Paul Neagu. În față pe treptele catedralei, erau, apreciez eu, 200 de persoane (nu face amintire la copii) și se striga [...]”. Militarii au deschis foc de intimidare, cu țeava puștii în sus. Oamenii s-au speriat, apoi au început din nou să scandeze diferite lozinci. „După vreo 20 de secunde, acel grup de militari a executat foc asupra oamenilor. Mai fac o precizare: eram pe treptele catedralei și jos vedeam cum trag la picioare. Vedeam cum ricoșau multe gloanțe din caldarâm. Lângă noi (eram cu Mircea Radu) o femeie a fost lovită de glonț, iar eu m-am trezit, ziceam că sunt undeva, fără să-mi dau seama atunci de dimensiunea și de pericolul situației. Și acum, pe ultimul stâlp (coloană, n.n.) din dreapta catedralei, la vreun metru optzeci se vede o pișcătură de glonț. Aia am auzit-o în spatele meu. Când am auzit acel glonț, am fugit cu Mircea prin parc, spre zona noastră de locuire”¹⁴.

Foarte important, în ecuația lucrării de față, este demersul istoriografic, foarte bine documentat, al prof. dr. Dumitru Tomoni¹⁵. Cu acribia care îl caracterizează, profesorul Tomoni a identificat copiii, elevii, tinerii timișoreni uciși, răniți și reți­nuți de forțele represive ale statului comunist în decembrie 1989. Cercetarea foarte bine documentată a istoricului bănățean confirmă că, în zilele 16-25 decembrie 1989, pe străzile și prin piețele centrale ale Timi­șoarei au manifestat sute de mii de protestatari, în rândul cărora s-au aflat și foarte mulți copii, elevi, tineri, însă nu face referire la vreun grup compact, format din aproximativ 30 de copii, care protesta pe treptele Catedralei Mitropolitane și ar fi fost mitraliat de milițieni, militari, secu­riști.

Autorul lucrării citate a identificat locurile în care au fost uciși copiii, pe treptele catedralei pier­zându-și viața Constantin Iosub, în vârstă de 17 ani și Claudiu Vărcuș, în vârstă de 15 ani. Tot la catedrală au fost răniți, potrivit autorului citat, Adri­an Chiu, în vârstă de 17 ani, Irina Murariu, în vârstă de 12 ani, Cristian Pașcalău, în vârstă de 17 ani, și Maria Vona, în vârstă de 14 ani.

Potrivit datelor publicate, în Timișoara au fost ucise, în zilele revoluției, 111 persoane, din care 10 sunt eroi necunoscuți, pe care îi pomenim la Catedrala Mitropolitană, Biserica Martirilor, Cimitirul Eroilor, pomelnicul cu numele lor fiind primit de la revoluționari. De asemenea, în paraclisul/capela existentă la Memorialul Revoluției sunt scrise numele eroilor martiri din Timi­șoa­ra, cel mai tânăr în vârstă de 2 ani, dar nicăieri nu apare un grup compact de copii, împușcați în 17-18 decembrie 1989.

Așadar, dacă pe treptele Catedralei Mitropolitane au fost uciși aproximativ 30 de copii, ușile acesteia fiind închise, ar trebui să existe documente despre această faptă abominabilă. De unde au venit acești copii? Cine au fost? Cine i-a însoțit? Cât au stat la catedrală? Ce s-a întâmplat cu trupurile lor? Dacă au avut părinți, unde i-au înmormântat? Dacă au venit de la vreun așeză­mânt special, există informații ori documente cu numele, situația lor? A înregistrat cineva dis­pa­riția lor?

 

Note:

¹ Prof. Dumitru Tomoni, „Catedrala din Timișoara, simbol al revoluției din decembrie 1989”, în vol. Din lumina Învierii, Editura Partoș-Timișoara, Editura Astra Museum-Sibiu, 2015, p. 269.

² Nicolae, Mitropolitul Banatului, Moment comemorativ în: „Învierea”, Timișoara, anul II, nr. 19 (37), 1 octombrie 1991, p. 1.

³ Procesul de la Timișoara, vol. IV, Ediție îngrijită de Miodrag Milin și Traian Orban, Timișoara, Editura Mirton, 2006, p. 1.879, apud Dumitru Tomoni, Pionieri și uteciști împotriva lui Ceaușescu. Decembrie ’89 în Timișoara, Asociația Memorialul Revoluției 16-22 decembrie 1989, 2015, p. 20.

⁴ Smaranda Vultur, „Timișoara – Revoluția din 1989. Practici memoriale urbane sau despre memoria în criză (Studiu de caz)”, Colloquium politicum, II, nr. 2 (4), 2011, pp. 47-48, Memorial 1989, Buletin științific și de informare, 2 (32), 2023, Timișoara, p. 12.

⁵ Tomoni, Catedrala din Timișoara... , p. 272.

⁶ Preot N. Sebeșan, „Copiii de la catedrală”, în: Învierea, Ti­mișoara, anul III, nr. 8 (50), miercuri, 1 aprilie 1992, p. 4.

⁷ „Lista nominală a eroilor martiri decedați în Revoluția română din decembrie 1989, în Timișoara, precum și în alte localități din județ și din toată țara întocmită de Asociația «17 Decembrie» a răniților și familiilor îndoliate din Revoluție”, în: Învierea, anul III, nr. 8 (50), miercuri, 15 aprilie 1992, p. 3.

⁸ „Memorial 1989”, în: Buletin științific și de informare, nr. 1 (33), 2024, Timișoara, pp. 119-120.

⁹ „Renașterea bănățeană” din 1 februarie 1990, apud „Memorial 1989”, p. 119.

¹⁰ Enciclopedia Revoluției din Timișoara 1989, vol. I, Cronologia și victimele Revoluției, coordonator Lucian Ionică, Asociația Memorialul Revoluției 16-22 decembrie 1989, pp. 66 și 75-76.

¹¹ A se vedea și materialul din acest volum: Preoți ortodocși timișoreni luptători în Revoluția din decembrie 1989.

¹² Enciclopedia…, p. 76.

¹³ „Memorial 1989”, Buletin științific și de informare, Istorie orală, Marius Bogdan, participant la revoluție, interviu realizat de dr. Traian Orban în anul 2006, p. 80.

¹⁴ TIM7, nr. 13/ 21.12.2023, pp. 6-7. Eram pe treptele catedralei și jos vedeam cum trag la picioare, podcast realizat de Cornel Secu cu Constantin Duma.

¹⁵ Dumitru Tomoni, Pionieri și uteciști împotriva lui Ceaușescu, Decembrie ’89 în Timișoara, Asociația Memorialul Revoluției 16-22 decembrie 1989, Timișoara, 250 pp.