„Cuviosul” Gherontie, un părinte al bucuriei

Pentru cei care l-au cunoscut, înainte sau după ce a trecut la cele veșnice, „Cuviosul Gherontie” e o mare minune. Alții nici n-au auzit de el. E imposibil să descrii într-un simplu articol viața unui om despre care s-au tipărit câteva cărți. Vă invit doar la un espresso, căci așa pot numi acest act jurnalistic. O doză tare și concisă de fapte din viața unui om care continuă să bucure și după moarte. Cei care vor să savureze un cappuccino au cărțile la îndemână.

Uneori, întâlnirile importante ale vieții încep cu un moment de scepticism. Cuviosul Gherontie și-a făcut intrarea în universul meu auzind modul în care îl sfătuise cândva pe un prieten. Am fost foarte contrariată pentru că, în ne­putința mea, vedeam rezolvarea problemei respective dintr-o perspectivă total opusă. Și apoi, cine se credea acest om, să schimbe cu un simplu cuvânt viața unui semen? Pentru un moment, i-am pus lucrarea sub semnul întrebării. Lumea e plină de așa-zişi clarvăzători, mi-am spus. Timpul a dovedit însă că părintele Gherontie vedea bine în viitor.

A doua întâlnire s-a petrecut la Ierusalim în 2018. Aflată în vizită la o mănăstire de acolo, maicile românce ne-au anunțat vestea trecerii Cuviosului Gherontie la cele veșnice. Au curs apoi infor­mații despre modul în care a decurs aducerea trupului acestuia în țară, de la Locurile Sfinte, rămas cald și moale chiar și după opt zile. Cumva, inima mea se încălzea cu fiecare cuvânt venit din universul părintelui Gherontie. Mi-am lăsat poarta sufletului deschisă și am așteptat. A venit prin primele cărți cu mărturii despre viața și lucrarea pe care continuă să o facă printre noi, chiar și după plecarea la Domnul.

Nebunul...

Pentru unii, satul Viscri din inima Făgărașilor se leagă de proprietățile Regelui Charles al Marii Britanii. Pentru cei care l-au cunoscut pe Cuviosul Gherontie, e satul în care a văzut lumina pruncul Gheorghe pe 4 noiembrie 1934. Din puținele confesiuni referitoare la viața sa personală, dar și din mărturiile familiei și ale cunoscuților, Gheorghe a avut o copilărie mai specială, manifestându-și de mic atracția pentru viața duhovnicească. Atât de pornit în ale celor sfinte era, încât cei din jur îl considerau exagerat, învățătorul îl bătea pentru că stătea cu gândul prea mult la rugăciune, iar ceilalți copii l-au prins odată și i-au îndesat iarbă în gură. Pe scurt, după propriile cuvinte, „dragă, eu fără Hristos nu puteam!”. Pașii tânărului Gheorghe au ajuns la Mănăstirea Ciolanu. Aici a avut ocrotirea unchiului său, protosinghelul Modest Aldea, stareț al acestei mănăstiri și mai târziu eclesiarh al Catedralei Episcopale din Buzău.

Datele despre parcursul monahal al tânărului Gheorghe s-au pierdut în ițele istoriei tulburi prin care țara trecea în acea perioadă. Cert este că pe rasoforul Gherontie „Decretul 410” din 1959 l-a găsit la mănăstire. A povestit maicilor de la Mănăstirea Tismana, într-unul din puținele momente în care vorbea despre sine: „Dragă, au făcut comuniștii un culoar unde au aruncat icoane pe jos și ne-au poftit să călcăm pe ele, alegând drumul spre libertate. Celălalt drum pe care ni l-au dat celor care am refuzat era spre duba lor. Eu am mers cu starețul meu spre dubă, că nu puteam călca pe icoane”.

Într-un moment crunt al sufe­rințelor din închisoare, tânărul monah Gherontie primește darul nebuniei pentru Hristos chiar de la Maica Domnului. Autoritățile îl declară nebun și este mai departe internat într-un spital de specialitate. Cuviosul își continuă programul de rugăciune și în acest mediu, fiind deseori urmat de cei din aceeași suferință, ceilalți nebuni. Tot Maica Domnului l-a scos și din acest „balamuc”, cum s-a mai întâmplat și ulterior, căci internările în acest tip de instituții deveniseră o componentă a vieții tâ­nărului Gherontie. „Într-o noapte am visat-o pe Maica Domnului și mi-a spus că peste trei zile voi pleca de acolo, dar eu am crezut că e vis de la diavolul, pentru că de acolo nu scăpa nimeni”, mai povestea cuviosul. Abia la a treia descoperire a Maicii Domnului tânărul a știut că e momentul să fugă.

Cuviosul...

Au urmat ani de peregrinări prin diferite mănăstiri. Nu putea fi primit nicăieri, uneori stătea scurte perioade ca muncitor. Poate curajul sau nebunia întru Hristos i-a dat imboldul să-l mustre pe Ceaușescu, aflat în vizită pe șantierul de la Casa Poporului. „I-a strigat că de nu va crede în Dumnezeu, va fi împușcat de cei din jurul lui. Pentru aceasta s-a ales cu o bătaie soră cu moartea, la Securitate”, ne-au mai povestit maicile de la Tismana. Călătorind mereu, din loc în loc, a ajuns să fie cunoscut de o mulțime de preoți și oameni binevoitori care au început să-l găzduiască în casele lor. De fapt, de foarte multe ori acești cunoscuți ai nevoitorului Gherontie se trezeau cu el la ușă fără să-i fi oferit vreodată adresa. Poposea în casele lor exact în perioadele în care treceau prin câte o încercare, îi întărea, se rugau împreună. O „nebunie” a lui era că îi gâdila la propriu, de multe ori vindecând diverse boli prin acea atingere. Când lucrurile se așezau, anunța discret plecarea.

Oferea atât de multă prețuire celor din jurul său, încât toți deveneau „cuvioși” și „cuvioase”. Aflat în vizită la o familie căreia i se stricase robinetul de la baie, îl întreabă pe bărbatul din casă după câteva zile: „Dragă, dar când vine cuviosul instalator?”. Nu e de mirare că aceia care începuseră să-i cunoască lucrarea i-au întors cinstea pe care le-a oferit-o și l-au numit până la sfârșitul vieții „cuviosul”.

Nevoințele...

Rar puteai înțelege care e cu adevărat lucrarea cuviosului. Apărea la mănăstiri, înainte ca obștea să treacă prin câte o mare ispită, anunțând că a venit să spargă butuci. Și, deși era des văzut tăind lemne, în realitate nu dormea noaptea, ci o petrecea în nevoință, bătând sute de metanii și ridicând mâinile la cer în rugăciuni pentru întreaga obște, dar și pentru întreaga omenire. Mărturii dau chiar monahiile sau monahii care aveau chiliile apropiate de locul său de cazare și care nu puteau adormi în ritmul rugăciunilor și metaniilor sale care se transmiteau prin pereți. La fel proceda și când ajungea în apartamentele cunos­cuților, care se temeau că vor avea plângeri de la vecini, din cauza bătrânelului care se ruga noaptea cu voce tare. Se oprea în peregrinările sale, în miez de noapte, pe la scări de bloc unde se ruga ore întregi pe preșul de la ușile apartamentelor. Știa care sunt locuințele unde oamenii au necazuri, așa că suferința lor devenea a lui. Când era vorba de mâncare, spunea maicilor sau cunoscuților: „Dragă, pentru cei din neamul călugăresc miercurea și vinerea sunt fără ulei”. Pentru a mânca doar o dată pe zi născocea tot felul de tertipuri.

Gripa

Părintele Gherontie știa dinainte încercările prin care aveau să treacă cei cunoscuți ai săi și cum li se pot soluționa anumite probleme, inclusiv cele de sănătate. „Cu doi ani înainte de a pleca la Domnul se plângea mereu că are gripă, deși nu părea să fie bolnav. Ne zicea: «Dragă, ce știi tu, că nu ai gripă!» Sau, «Ioai, dragă, ce mă fac cu gripa asta?» A mers la o cunoștință din sudul țării și i-a ținut în casă de prin ianuarie 2018 până spre finele lui mai. Se rugau împreună acasă, fără să meargă la Liturghie. Nici măcar de Paști nu i-a lăsat să meargă la biserică. Uneori, cerea să fie sunați și alți cunoscuți spre a se ruga împreună prin telefon. Atunci, nimeni nu a înțeles nimic, dar în 2020, când s-a răspândit «gripa», am înțeles și tâlcul simulării celor câteva luni de rugăciune la domiciliu”, au continuat maicile din Tismana.

Dintr-ale nebuniei

Cuviosul știa foarte bine cum să-și ascundă lucrarea. De câte ori simțea vreo urmă de admi­rație din partea cuiva, începea să manifeste accese de așa-zisă nebunie. Urmărea cu orice preț să smintească, pentru a deturna atenția. Așa se face că la rugăciune, în catedrala din Alba Iulia, dar și prin mănăstirile pe care le colinda, își trăgea bluza pe față sau își acoperea capul, bolborosea, cânta mai tare și acoperea strana. Când își întâlnea cunos­cuții, le propunea ciocnirea cap în cap „de trei ori, în numele Sfintei Treimi”. De cele mai multe ori aceste ciocniri vindecau migrene serioase. Ciupea maici sau diferite doamne, smintindu-le. Abia după o vreme acestea constatau dispariția nodulului de la locul cu pricina. Alteori, oamenii se trezeau pipăiți cu insistență de către bătrânel, acolo unde aveau o durere mai mare sau o boală localizată. Acest tratament era mascat de aparenta nebunie, așa că persoanele respective nu realizau ajutorul primit decât după ce se vindecau. Își asuma des neputințele celor din jur anun­țând în gura mare că este bețiv și curvar, că-i place să doarmă și să mănânce. Spre a mări spectacolul creat în jurul său cerea „bericică” sau „vin pentru întărire”. „Era odată venit la noi la mănăstire, de câteva zile. Sosise și o ­familie din Constanța pentru a-i cere sfat. A tot evitat să le vorbească, însă oamenii au ­insistat. Una din maicile din mănăstire l-a rugat: «Cuvioase, vino și ­spune-le ceva că ne tot cer să te chemăm». A cerut o «bericică», a turnat pe hainele lui, apoi și pe cele ale maicii, a luat o gură și, prefăcându-se că este beat, a ieșit în întâmpinarea familiei respective. Părinții celor doi tineri căsătoriți au plecat smintiți de bețivanul la care fuseseră aduși, dar cuviosul a strecurat sfatul către tineri printre cuvintele fără noimă pe care le striga, ca la teatru”, ne-au mai dezvăluit maicile din Tismana.

Tot de la una dintre monahiile Tismanei am aflat despre vindecarea oferită acesteia. „Trecând printr-o perioadă de oboseală, începusem să evit a mai merge la Utrenie. Mă trezesc într-o zi cu cuviosul care îmi bate la ușă și întreabă: Dragă, dar nu știi unde se ține Utrenia? Mi s-a părut ciudată întrebarea pentru care răspunsul era atât de firesc. În biserică. A tot insistat de câteva ori cu această întrebare și mai apoi am înțeles că voia să îmi vindece o neputință sufletească”.

Darurile cuviosului

Lepădarea de sine a fost poate una din virtuțile de bază ale acestui om. Nu doar că nu avea o casă sau un venit sigur, așa cum cei mai mulți oameni socotesc a fi firesc. Trăia din mila binevoitorilor și dăruia tot ce primea. Hainele, încălțămintea și chiar banii, uneori nu puțini, erau împărțiți cerșe­torilor. „Ne-a povestit cineva că au mers într-un pelerinaj cu cuviosul. Într-o pungă legată cu multe noduri avea 1.500 de euro. I-a uitat într-o piațetă și a realizat după câteva ore. S-a întors cu una din doamnele care îl însoțeau și a găsit punga exact unde o lăsase”, ne-au mai dezvăluit maicile. Uneori făcea schimb cu hainele cerșetorilor, știind că va primi alte haine de la cei pe care îi vizita. Cel mai des era văzut îmbrăcat cu o cămașă și un pulover, chiar și în toiul iernii. Cerea de la cunoscuți centuri și curele, le purta o vreme și apoi le oferea celor cu probleme de sănătate. Spre sfârșitul vieții dăruia și din hainele purtate de el celor suferinzi. Tot spre mângâiere oferea desene sau „picturi”, cum le mai numea, realizate aparent naiv, în cariocă sau creioane colorate. A desenat astfel biserici din „Ierusalimul ceresc”, cu multe turle și încăperi, o lume pe care doar cuviosul o vedea. Și nu e o simplă întâmplare că în 2021 „Raiul cu multe turle” creionat de părintele Gherontie și-a găsit loc pe simezele Galeriei Romane din București, inspirând lumea artiștilor.

De ziua bomboanelor

Gherontie, acest personaj al bucuriei copilărești, care se mira adesea de te făcea și pe tine să te miri, spunând caracteristic „Ioai, dragă!”, a adus multă bucurie celor din jurul său. Din mărturiile celor care l-au cunoscut, cel mai mult transpare dorința lui de a risipi tristețea, apăsarea, neînțelegerile și durerile acestei vieți. Tratamentul său era urmat de îndemnul spre rugăciune și o viață duhovnicească asumată. Era sincer în relațiile cu cei din jur și tranșant când venea vorba de păcate. Puteai să-l întâlnești în locuințele celor mai bine văzuți oameni din zonele pe care le colinda, de la avocați și medici până la preoți sau episcopi. Cu toate acestea, se simțea bine printre cerșetori, pe care nu doar că îi trata cu multă compasiune, ci îi vizita pentru a le oferi din cele primite. Îi iubea pe toți, „de la vlădică până la opincă”, cum îi plăcea adesea să spună.

Cuviosul continuă să împartă bucurie și după trecerea la cele veșnice. Unii îi întâlnesc lucrarea prin cărțile cu mărturii, alții citesc pe internet pagina dedicată acestuia. Am reușit să ajungem la Mănăstirea Tismana, unde se odih­nește smerit în mormântul săpat la tâmpla bisericii. Cu dorința de a se bucura de darurile cuviosului, oamenii au creat obiceiul de a pune bomboane pe mormântul lui, apoi le iau și primesc binecuvântarea și vindecarea de boli. Poate nu întâmplător, căci Gherontie e născut de ziua internațională a bomboanelor. În cărțile cu mărturii nu puțini sunt cei care spun că s-au vindecat cu bomboanele cuviosului.

O asociație poartă numele Cuviosului Gherontie 

Părintele profesor Dorin Opriș este unul dintre cei mai apropiați oameni ai Cuviosului Gherontie, căci l-a cunoscut vreme de două decenii și este unul dintre editorii celor şase volume care oglindesc viața și minunile pe care Gherontie cel nebun pentru Hristos continuă să le facă. Într-un scurt dialog, ne-a mărturisit: „Lumina vieţii şi a faptelor Cuviosului Gherontie nu poate fi pusă sub obroc nici după plecarea sa din lumea aceasta. Şi pentru că mărturisirea Adevărului este o poruncă, scriu despre el cu mulţumire mulţi dintre cei care au trăit momente minunate, lucrate în viaţa lor de Dumnezeu prin cuviosul Său, oameni care s-au văzut tămăduiți de suferinţe care medical nu puteau fi vindecate, tinere familii care au dobândit prunci după ce i-au cerut ajutorul, în pofida unor diagnostice care nu le ofereau nici o speranţă. S-a ajuns astfel ca în anul 2023 să vadă lumina tiparului cel de-al șaselea volum cu mărturii care adună clipe şi minuni văzute şi trăite de sute de oameni pe calea vieţii. Aşa se face că pot fi citite în aceste cărţi texte semnate deja de numeroase personalităţi, arhierei, preoţi, monahi şi monahii, profesori universitari, medici, avocaţi, dar şi de simpli credincioși, inclusiv de săraci care au beneficiat de milosteniile celui care nu avea nimic al său, întregind astfel mărturia Bisericii. Cărţile au apărut la Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, dată fiind legătura duhovnicească specială a Cuviosului Gherontie cu vrednicul de pomenire Episcop Gurie Georgiu, care s-a bucurat nespus de tot acest efort”. Tot părintele Dorin ne-a mai relatat și despre însemnătatea asociației care poartă numele Cuviosului Gherontie. „Pentru că întreaga sa viaţă Cuviosul Gherontie s-a dăruit şi a dăruit deopotrivă din averea sa duhovnicească şi din cele materiale pe care le primea, la scurt timp după plecarea acestuia în veşnicie au fost inițiate demersurile pentru înființarea Fundaţiei Cuviosul Gherontie de la Tismana, cea care îşi propune să continue, dar şi să susţină în cadrele pe care le are la îndemână, lucrarea impresionantă a celui care şi-a iubit semenii până la dăruirea totală de sine. Cum oamenii sunt chemaţi să fie, după talanţii pe care i-au primit, împreună-lucrători cu Dumnezeu în cele pentru Viaţă, la lucrarea cu putere a Cuviosului Gherontie a ales să fie iniţiator şi principal susţinător prin fundaţia amintită domnul Ştefan Cherciu, căruia i se alătură tot mai mulţi, cei mulţi care trăiesc nemijlocit ajutorul venit din Cer prin cel atât de iubit de Maica Domnului. Este în fapt modul fiecăruia de a face ca Biserica să rămână vie şi lucrătoare prin Iubire!”.