Colindele - mărturii ale Întrupării Domnului

Perioada Postului Nașterii Domnului se bucură de un farmec aparte caracterizat prin imnografia specifică a interpretării, ascultării și înțelegerii colindelor. Dimensiunea tripartită a acestor compoziții de factură creștină, în special, adică a acelor texte și melosuri parte a Tradiției bisericești, susține învățătura autentică de credință care poate pătrunde și în acest mod în sufletele fiecărui pelerin pe drumul Betleemului.

Sărbătoarea Intrării în Templu a Maicii Domnului, prăznuită în fiecare an în vremea Postului Crăciunului, la 21 noiembrie, aduce cu sine momentul liturgic al intonării catavasiilor Nașterii Domnului, texte inspirate ale Bisericii, extrase pe ­alocuri din predicile Sfântului Grigorie Teologul. Vestea Nașterii Domnului, inaugurată liturgic în cadrul slujbei Utreniei a acestei sărbători, devine prilejul prin care anotimpul colindelor poate fi început. O cutumă destul de des întâlnită amână însă acest moment, fie pentru debutul lunii decembrie sau, cel mai târziu, pentru sărbătoarea Sfântului Nicolae de la 6 decembrie. Patrimoniul liturgic nu împiedică intonarea colindelor doar pentru ultima lună a anului civil, ci cuprinde tocmai deschiderea acestei posi­bi­lități, prin aceea că textele catavasiilor Hristos se naște, slăviți-L, oferă cadrul necesar în acest sens.

Colinde laice, religioase sau creștine?

Categoria colindelor presupune un soi de imnografie ușor accesibilă fiecărei tradiții locale. Concentrate de multe ori în abordări la limita religiosului, și în bună parte regăsite și în discografia laică populară drept cântece de iarnă, cu texte mai mult sau mai puțin folositoare, colindele creș­tine tezaurizate în patrimoniul Bisericii Ortodoxe au menirea să dezvolte și, mai ales, să așeze la nivelul fiecărei categorii socio-culturale Taina venirii Domnului pe pământ. Simpla aluzie la termeni precum: Crăciun, clopoței, brad și altele reprezintă numai un înveliș destul de fragil care nu acoperă menirea profundă a colindelor de a disemina în termeni foarte accesibili Întruparea Domnului. Este adevărat că și categoria aceasta mai largă a colindelor, fie ele laice, populare sau religioase într-o mică măsură, creează o atmosferă diferită a anului și a perioadei de pregătire pentru Crăciun. Acest lucru poate fi însă o deturnare a rolului colindelor. Discernământul este foarte necesar pentru a beneficia de șansa de a fi autentici în abordarea corectă a credinței de care numeroase creații artistice, cu pretenții de a fi catalogate drept colinde, se depărtează vertiginos.

Biserica - promotoare a colindelor emblematice

Cu profundă vocație pedagogică și harică a îndrumării cre­dincioșilor pe calea mântuirii, ­Biserica are menirea de a conserva și transmite cunoștințele legate și de autenticitatea colindelor. Evident, nu se poate contura o cenzură eclesială în acest sens, ci doar clarificarea unei perspective care poate folosi mai mult creșterii duhovnicești a membrilor Bisericii. Pericolul promovării unor colinde care nu au substanța potrivită spațiului liturgic, exagerarea utilizării unor instrumente și transformarea intonării colindelor în adevărate spectacole pe scena naosului bisericilor devin vulne­rabilități care distonează cu chemarea emblematică a propovăduirii Întrupării Domnului în maniera autentică a împletirii textului potrivit cu melodia potrivită unui astfel de mesaj consistent. De aceea, pentru a preîntâmpina situații la limita decenței liturgice, se recomandă implementarea unor ședințe de selecție și repetiție a unor creații de acest tip, care vor avea menirea să ridice nivelul religios-cultural în această pri­vință, nelăsând să crească sălbatice vlăstare de interpretări ale unor așa-zise colinde care se depărtează, atât prin conținut, cât și prin muzicalitate, de Tradiția autentică a Bisericii. În fiecare parohie, preoții slujitori sunt chemați să practice acest exercițiu de îndrumare pastorală a eno­riașilor pentru a califica adevăratele colinde ce pot fi utilizate în practica parohială și nu numai. Se observă cu tristețe lipsa de mesaj cu care puținii colindători din zilele noastre vestesc fără vlagă teologică și nici măcar ușor religioasă apropierea sărbătorii Nașterii Domnului. Cu trecerea atâtor ani, în care au fost destule ocazii în care cei vizați puteau să învețe să colinde, adică să fie purtători ai unui miez autentic de credință creștin-ortodoxă, laicizarea colindătorilor și implicit a colindelor pare să se cronicizeze, fără o implicare mai atentă a celor responsabili în acest sens.

Selecție, interpretare, ascultare

Diagnosticarea unei degradări a modului în care se aleg, se interpretează și se ascultă colindele este menită să redea starea de sănătate duhovnicească a membrilor Bisericii. Desigur, nu aceasta este cea mai mare problemă. Însă alunecarea spre abordări strict muzicale, populare sau lipsite de conținutul potrivit, inundate de alte teme pur sociale, naivitate sau chiar patriotisme vecine cu idolatria, diminuează dramatic rostul colindelor ca mijloace facile de a mărturisi Întruparea Domnului. Procesul de selectare a colindelor ce cuprind ancorări valabile în proclamarea credinței creștine bine temperate trebuie să fie unul în care tematica să confirme venirea Domnului în trup ca realitate evidentă, fără simplificări inutile și, mai ales, fără pietism exacerbat. Desigur că prin creația populară, de exemplu, unele colinde au suferit modificări sau simplificări, însă multe din compoziții s-au decantat liturgic, intrând în patrimoniul de necontestat al Bisericii. Colinde precum: O, ce veste minunată, Trei crai de la Răsărit, Mare minune, Nouă azi ne-a răsărit, La Betleem colo-n jos, și multe ca acestea, au text și melos care sunt calificate în și de practica firească a Bisericii, cu înțelesuri teologice pe măsură. Pe de altă parte, există destule creații artistice care sunt însoțite de o melodie sau de un refren ce le cataloghează în categoria colindelor, dar nu cuprind și esența necesară a mărturisirii Întrupării Domnului. Colindele laice, întâlnite adesea în perioada lunii decembrie, fie ca fond muzical în magazine, în mass-media generală sau fie ca prilej de concerte bine organizate și destul de frecventate, nu angajează întregul patrimoniu de credință pe care s-ar presupune că l-ar cuprinde. Mai mult, alunecarea tematicii principale în diverse alte subiecte, antagonice cu credința chiar, devine o reală fraudare a ceea ce ar trebui să fie colindul în esența lui. Nu întrețin apologia unei abordări exclusiviste, însă atrag atenția în fața riscului de a amesteca tematici autentice cu chestiuni fără legătură cu ideea de creștinism chiar. Eventualul pericol ar fi tocmai înlocuirea pe nesimțite a valorilor creștine cu subiecte ce par a fi în legătură cu o perioadă specială din an, fără să se contureze deplin angajarea omului în cre­dință, ci doar să se creeze o alternativă strict socială, care să nu definească fățiș angajamentele ce presupun trăirea unei vieți creș­tine autentice. Se impune deci o deschidere, profund infuzată de semnificațiile creștine ale colindelor în esență. De aici, poate rezulta firesc accesarea unui filtru care să protejeze importanța creațiilor condensate în colinde autentice în profunzimea lor. Ascultarea unor colinde de calitate, cu mesaj nedeturnat, poate fi un remediu ce va reconfirma valoarea necontestabilă a Prezenței Domnului în lume, prin umanitatea Sa asumată și declinată liturgic, accesibilă tuturor celor care își propun să Îl (re)descopere.