Căutările adolescentului şi sensul Învierii în viaţa sa
Adolescenţa poate fi numită călătoria copilului către omul mare. Este o poveste de viaţă cu mult mister, cu încercări, cu întâlniri, cu speranţe. Plină de întrebări şi de multă visare, această perioadă poate fi însă privită sau înţeleasă şi ca o revoluţie furtunoasă, care se anunţă prin murmurul pasiunilor violente; o schimbare de dispoziţie, impulsuri frecvente; o continuă agitaţie mentală, care îl fac pe copil aproape imposibil de stăpânit, care devine surd la glasul care îl făcea să se supună; care pare să fie un leu, când este cuprins de această febră; nu-şi recunoaşte călăuza, nu mai vrea să fie condus de altcineva. Această caracterizare a stării sufleteşti şi mentale, surprinsă deJ.J. Rousseau, poate trezi îngrijorare şi o dorinţă spontană de a fi vigilent, de a urmări îndeaproape ce se întâmplă cu viitorul adult. Chiar dacă este neaşteptat de greu, acceptarea transformării copilului nostru, adică a ruperii de copilărie şi a intrării în lumea adulţilor, depinde foarte mult de trăirile noastre ca părinţi, de pretenţiile societăţii şi de valorile morale. Evoluţia copilului de odinioară, care se juca liniştit şi căruia îi era dor de seara cu poveşti, este marcată clar de transformări fizice, psihice şi spirituale. Frica de întuneric se transformă, încet, dar sigur, într-o plăcere de a fi departe de lumină, în care nimeni şi nimic nu poate fi identificat. Sentimentul de iubire capătă alt sens, el devine principalul motiv al existenţei. Nu se poate gândi la maturitate cu mintea unui adolescent! Totul este hiperdimensionat, hipersensibil. Curajul şi pofta de viaţă îl aruncă pe adolescent uneori în situaţii al căror risc nu-l poate anticipa. Devine absent faţă de tot ceea ce nu este ca el, pentru el sau cum vrea el.
Toată această aplecare asupra propriului eu, cine sunt, cum arăt, ce vreau etc., aruncă adolescentul într-o criză benefică, care îl provoacă să se reinventeze, să se descopere prin ochii lui şi nu ai părinţilor. Lumea nouă în care păşeşte îl ademeneşte să aibă nevoi diferite, să fie într-o continuă căutare a ceea ce el consideră că îl detaşează de vechiul prototip al părinţilor. Dar dacă a învăţat de mic să-L iubească pe Dumnezeu, în această distanţare îşi va canaliza toată energia către un a fi sincer faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Nu-şi va trăda principiile oricât de greu îi va fi. Va fi o activare conştientă şi responsabilă a valorilor de care s-a bucurat în copilărie. Însă, în cazul în care a trăit un vid sufletesc, adică nu a simţit iubirea, acceptarea, respectul, întrajutorarea, compasiunea etc. şi nu a gustat din dulceaţa credinţei, nu va avea ce împărtăşi celor pe care îi caută la acestă vârstă, ci va absorbi tot ceea ce i se va oferi. Va avea chiar „şansa”, nedorită de noi, cei mari, să uite sau să pervertească modestele învăţături. Nu va avea puterea să lupte cu trendul neoindividualist şi poate ajunge la un infantilism sufletesc. Va fi tratat ca un individ, care are doar apetituri, şi nu ca o persoană, aflată în grija lui Dumnezeu. Aşadar, dragostea, recunoaşterea, încrederea, admiraţia, protecţia familiei şi a noastră, a adulţilor în general, cu alte cuvinte comunicarea în duhul lui Dumnezeu, sunt foarte valoroase pentru această vârstă. Va adera la grupul preferat, dar cu un tezaur ce nu poate fi alterat.
Adolescenţa, vârsta marilor provocări, îl determină pe tânăr să caute un mediu în care să se poată defini cu întreaga lui personalitate, aşa cum este el. Nu mai doreşte reguli, restricţii, principii. Are nevoie să fie remarcat de către prieteni şi sprijinit cu calm, răbdare şi discreţie de către toţi adulţii din viaţa lui. Consolidarea stimei de sine depinde foarte mult de nevoia de cunoştere, de nevoia de afecţiune, de nevoia de independenţă şi de dorinţa de a atinge un scop în viaţă. Şi el crede că doar alături de colegii sau de prietenii de aceeaşi vârstă poate prinde curaj uşor să se detaşeze de interdicţiile care i-au fost transmise, să se elibereze de autoritatea exagerată a părinţilor şi să-şi câştige autonomia. Dorinţa de libertate şi de experimentare îl ajută să se cunoască, să se descopere ca fiinţă capabilă să aibă controlul asupra transformării sale fizice şi psihice, mai ales în raport cu provocările la care este supus.
Dorind să înţelegem această fiinţă complexă, pe care însingurarea o sperie, ce putem face în aşa fel încât să nu o suprasaturăm cu sfaturi? Să nu uităm că este vârsta acţiunii, a dinamicii sufleteşti, vârsta la care întorci foarte uşor spatele lui Dumnezeu. Ce alternativă mai are în afara mediului în care trăieşte? Unde mai poate descoperi ceea ce caută?
Răspunsul cred că ar trebui să vină tot de la un adolescent sau de la un proaspăt adult. Călătoria spre lumea necunoscută, dar mult râvnită, poate fi parcursă alături şi de Dumnezeu, şi de prieteni. Putem deveni mari fără zgomot, fără aroganţe, fără lene sau reproşuri. În linişte şi în pace, copiii lui Dumnezeu îşi pot dovedi calmul, iar prin respectarea regulilor morale, prin abţinere, rugăciune şi post, forţa. Într-o întâlnire constantă cu Dumnezeu, chiar şi numai pentru cinci minute, adolescentul are şansa să nu uite de el, pentru că fiecare impuls îl trezeşte la viaţă, îl provoacă să-şi conştientizeze slăbiciunile sau adicţiile. Sufletul lui nu se poate lăsa purtat de mirajul promisiunilor deşarte sau să se ascundă. Acolo sentimentele sunt pure, necondiţionate, înălţătoare. Viaţa este într-o continuă sărbătoare!
Aşadar, pentru adolescent, întâlnirea conştientă şi adevărată cu sinele abia acolo are loc, lângă Dumnezeu. În Sfintele Taine şi în sărbătoare sentimentele sale se spiritualizează. De exemplu, de Învierea Domnului, tânărul poate trăi propria înviere, adică trezirea la o nouă viaţă prin împrospătarea conştiinţei, prin înţelegerea sensului vieţii. În noapte, aşa cum îi place lui, este atins de revelaţia că devenirea sa are nevoie de un suport emoţional, de curaj, de motivaţie. Şi când află că Cel Care a suferit a înviat, înţelege că suferinţa sau criza sa are o destinaţie, un sens, şi anume de a o birui. Că teama, grijile şi complexele sunt doar modul lui Dumnezeu de a spune: trăieşti! Tânărul se vrea liber de orice judecată, de orice respingere; se doreşte scutit de asprimea gândului sau a vorbei. Ei bine, de Sfintele Paşti poate înţelege ce înseamnă cu adevărat libertatea, şi anume biruirea tentaţiilor care îi pot distruge viaţa. Exemplul Mântuitorului Care a biruit moartea poate fi o motivaţie pentru copilul mare care vrea să fie un biruitor. Descoperă că lumina înţelegerii nu vine din exterior, ci din interior, ca o lucrare profundă a cuvântului cărţii sau a meditaţiei spirituale. Adolescentul înţelege că viaţa dăinuie doar prin mărturisirea adevărului. Că totul este permis, dar că nu totul este de folos.
Astfel, din această comuniune personală şi tainică se naşte omul matur pe care Dumnezeu l-a avut în plan, atunci când a apărut în această lume. I se dezvăluie că plămădirea lui este rezultatul unei iubiri necondiţionate, a unei acceptări, care nu zdrobeşte sau care nu modifică în sens egoist. Şi dacă doreşte să trăiască frumos sufleteşte şi trupeşte, atunci credinţa va fi suportul ideal. Trăirea ei intensă şi sinceră va dezvălui un tânăr pe a cărui faţă s-ar putea citi seninătatea interioară, bucuria, nădejdea, echilibrul. Dorinţa de a descoperi lucrarea îngerilor şi a sfinţilor în viaţa personală ar conduce la înţelegerea că religia nu restricţionează, nu uită de oameni, ci îi înţelege aşa cum sunt ei, cu crizele lor. Apoi în fiecare sărbătoare ar fi împlinită nevoia de ritual, pentru că ea presupune un timp şi un spaţiu de desfăşurare, o pregătire anume. În aceste condiţii, adolescenţa ar putea rămâne doar o criză uitată. Ne-am da seama că îmbrăţişarea copilăriei şi nu negarea ei cu orice preţ ne face mari.