Cauze și terapii în tulburările de limbaj la copii

Există o serie de cauze ce determină întârzierea vorbirii la copii - traumatisme mecanice ce afectează dezvoltarea sistemului nervos central, lezări ale timpanului, anomalii dento-maxilo-faciale, diverse intoxicații, boli ale primei copilării - dar cele mai frecvente sunt de natură psihosocială, afirmă Lavinia Neacşu, logoped. Specialistul atrage atenția că deficiențele de limbaj trebuie corectate până la intrarea copilului în școală, altfel se poate ajunge la tulburări de scris-citit.

La ce vârstă ar trebui un copil să articuleze cuvinte?

Începând cu vârsta de 3 luni, copilul combină formele de comunicare nonverbală (expresii faciale, zâmbete, gesturi) cu cele de comunicare verbală. Cu timpul, sunetele capătă anumite sem­nificații, semnalizând stări de foame, sete, disconfort, satisfacție, bucurie. Sunetele încep să se unească în diferite silabe ce se repetă pe la 5-6 luni, pentru ca mai apoi să fie tot mai asemănătoare cuvintelor pe care cel mic le aude. În familiile cu o atmosferă lingvis­tică favorabilă, în care copilul este antrenat în procesul de comunicare și reușește să imite adultul, progresele sunt mai rapide. La ­1 an, copilul începe să rostească primele cuvinte („mama”, „tata”). Este perioada în care își dorește mult să se facă înțeles, de aceea folosește mimica, vocea, gesturile. La 15 luni, utilizează cuvinte simple pentru a substitui pro­poziții, iar la 2 ani, perfor­man­țele sale lingvistice se îmbu­nă­tățesc rapid. În jurul vârstei de 3 ani, copilul emite propoziții complete și, în general, corecte gramatical. Între 1 an și 3 ani, vorbirea se dezvoltă intens, iar vocabularul poate ajunge la 1.000 de cuvinte.

Care sunt cauzele vorbirii întârziate la copii?

Tulburările de limbaj pot apărea în urma unor procese complexe produse în perioada intrauterină a dezvoltării fătului, în timpul nașterii sau după naștere. În perioada sarcinii, cauzele pot fi diverse, de la intoxicații, infecții, incompatibilitatea factorului Rh până la carențe nutritive sau traume psihice suferite de gravidă. O altă cauză poate fi nașterea dificilă, prelungită, cu asfixii ce determină hemoragii la nivelul scoarței cerebrale, diverse traume fizice, precum lovirea capului de oasele pelviene. Dar cele mai numeroase cauze ale tulburărilor de limbaj sunt cele de după naștere. Pot fi de natură organică, în urma unor traumatisme mecanice cu influență negativă asupra dezvoltării sistemului nervos central; o lezare a timpanului, situație ce îl împiedică pe copil să recepționeze corect limbajul celor din jur; anomalii dento-maxilo-faciale, care împiedică participarea sincronizată a elementelor implicate în vorbire; intoxicații cu substanțe chimice, medicamentoase, alcool, care pot afecta mecanismele neurofiziologice ale limbajului; boli ale primei copilării - meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul; cauze funcționale, la nivelul cărora pot fi afectate expirația, fonația, articulația, precum și auzul fonematic (care se referă la capacitatea de a diferenția sunetele între ele); cauze psihoneurologice, evidențiate mai ales la persoanele cu structură anatomofiziologică fragilă, cum este cazul celor cu deficiențe mintale, cu tulburări de memorie sau de atenție, sau a celor care se supraapreciază - infatuații.

O categorie extrem de importantă și frecvent întâlnită este cea a cauzelor psihosociale. Amin­tesc aici metodele greșite de educație, slaba stimulare verbală a copilului în primii ani de viață și încurajarea unei vorbiri incorecte, care duce la obișnuințe rezistente la corectare. Alți factori sunt stările conflictuale, stresante sau suprasolicitante, dar și bilingvismul (copilul este obligat să învețe o limbă străină înainte de a-și forma deprinderile necesare pentru a comunica în limba maternă).

Fiecare tulburare de limbaj poate avea la bază cauze complexe, ce trebuie cunoscute și identificate cu atenție în fiecare caz în parte. Acestea stau la baza oricărei terapii a limbajului, centrată nu doar pe dezvoltarea limbajului și pe corectarea acestuia, ci și pe îmbunătățirea com­petențelor lingvis­tice ale copilului.

Cum se explică imposibilitatea articulării de cuvinte la un copil de 2 ani, care înțelege sensul multor cuvinte auzite în jur, așadar nu are probleme de auz?

Dacă nu are dificultăți de percepție auditivă sau probleme de motricitate la nivelul organelor implicate în vorbire, nu există impedimente fizice în articularea vorbirii auzite în jur. În situația unui copil tipic, care nu are alte diagnostice asociate și nici tulburări de recepție a limbajului celor din jur, pot exista motive de ordin psihologic sau familial. Există cazuri de mutism psihogen sau electiv, în care un anumit eveniment sau traumă este trăită atât de intens emoțional de către cel mic, încât refuză să verbalizeze. Există și situații în care copilul nu este stimulat adecvat, primind totul din partea familiei, doar folosind gesturile, caz în care se obișnuiește să primească ce își dorește fără să depună vreun efort verbal.

Când ar trebui părinții să se îngrijoreze și să apeleze la specialist?

În cazul copiilor dezvoltați tipic, recomandăm părinților să apeleze la logoped oricând au îngrijorări cu privire la nivelul de dezvoltare a limbajului celui mic, când observă dificultăți de înțelegere, o pronunție defectuoasă, o exprimare anevoioasă sau cu greșeli gramaticale ce persistă. Nu în toate cazurile e nevoie de terapie de lungă durată, însă e bine ca părinții să afle cum să stimuleze verbal adecvat copilul, chiar dacă este prea mic pentru a fi integrat într-un program terapeutic. Începând cu vârsta de 2 ani și jumătate lucrăm deja cu cei care au diagnostice de întârziere în dezvoltarea limbajului, terapia având ca obiectiv principal dezvoltarea vocabularului celui mic. După vârsta de 4 ani se poate începe terapia pentru corectarea dificultăților de pronunție. Este bine ca acestea să fie corectate până la intrarea în școală, deoarece în caz contrar pot duce la tulburări de scris-citit, adică la un diagnostic logopedic combinat.

Cum pot părinții stimula vorbirea copilului mai devreme?

Încă din primele clipe de viață, copilului trebuie să i se vorbească tot timpul, chiar dacă, fiind prea mic, avem senzația că nu ne înțelege. Mai târziu, la 11-12 luni, datorită sunetelor, zgomotelor pe care le percepe și vorbirii celor din jur, copilul începe să rostească primele cuvinte. Este important ca până la 4 ani să-și dezvolte adecvat vocabularul, să cunoască noțiuni spațiale și temporale minime, să formuleze propoziții și să aibă o inițiativă bună de comunicare. Puneți-i întrebări copilului, solicitați-i să vă denumească diferite lucruri pe care le vede în jur, iar când e mai mare, solicitați-i să argumenteze de ce preferă un anumit lucru. Nu îi spuneți niciodată să tacă sau că spune prostii, pentru a evita efecte de inhibare. Desigur, poate fi corectat când face un dezacord gramatical sau, mai târziu, în preșcolaritate, când nu pronunță bine un anumit sunet, însă fără să îl jignim, pentru a nu dezvolta un sentiment de frustrare față de actul vorbirii.

Din păcate, stimularea verbală a copilului nu este întotdeauna un aspect pe care părinții să se concentreze, motiv pentru care există destul de multe cazuri de întârzieri în dezvoltarea limbajului. Există și cazuri în care, în pofida unei stimulări adecvate din partea părinților, copiii prezintă totuși întârzieri din motive ce nu pot fi întotdeauna identificate.

Care sunt cele mai recente studii în domeniul dezvoltării limbajului la copii?

Se discută de ceva vreme în psihologie despre legătura gândire-limbaj. La fel de investigată este și intercorelația existentă între motricitate și limbaj. Atunci când există dificultăți de motricitate și psihomotricitate, dezvoltarea limbajului are de suferit. Există copilași cu frenul lingual scurt, caz în care este nevoie de exerciții intense de miogimnastică a aparatului fonoarticulator, adică a organelor implicate în vorbire (buze, obraji, limbă, maxilare etc.). Dacă acum ceva ani se recomanda intervenția chirurgicală în scopul tăierii frenului lingual, pentru o mai bună mobilitate a limbii, astăzi se pune accentul pe exerciții.