Ce este credinţa

În creştinism, virtutea este văzută ca o activitate continuă şi statornică de conlucrare a omului credincios cu harul divin pentru împlinirea voii lui Dumnezeu. Deşi conform năzuinţei spre bine virtutea este una singură, totuşi aceasta ia mai multe înfăţişări, putându-se vorbi astfel de mai multe virtuţi. Virtuţile teologice sunt mijloace divine ce ridică pe omul credincios la starea de fiu al lui Dumnezeu şi îl pun în legătură nemijlocită cu Hristos şi opera Sa de mântuire. Prima dintre aceste virtuţi este credinţa, despre care ne va vorbi în interviul următor părintele arhimandrit Zenovie Grigore, stareţul Mănăstirii Nechit din judeţul Neamţ.

 

„Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.“ Părinte arhimandrit, ce este, de fapt, credinţa?

 

Cuvintele Mântuitorului Hristos adresate Sfântului Apostol Toma pot fi temei al încercării noastre de a defini ce este credinţa. Experienţa unora dintre filosofii lumii care s-au situat departe de învăţătura Bisericii a generat neînţelegerea adecvată a credinţei necondiţionate în Dumnezeu. Orice om care se îndoieşte de realităţile divine ale lumii nu poate să înţeleagă ce înseamnă credinţa adevărată. Dar, dacă omul înţelege, odată cu Toma, că Mântuitorul Iisus Hristos este Domnul şi Dumnezeul nostru, dacă omul conştientizează că fără El nu poate face nimic, atunci nu-i rămâne decât să transpună în viaţa proprie realităţile credinţei, să se hrănească cu ele şi să fie capabil să le împărtăşească şi altora.

 

Teologi din toate timpurile au definit credinţa în felurite moduri. Astfel, credinţa este sănătatea sufletului, este Înviere, este răsplată pentru lupta dusă cu necredinţa. Alteori, credinţa este însăşi puterea de a iubi. Dar indiferent ce cuvinte am folosi pentru a defini credinţa, ne raportăm, în această încercare a noastră, la relaţia dintre Dumnezeu şi om, la capacitatea acestuia din urmă de a transforma în trăire duhovnicească fiecare faptă a sa.

Pr. Justin Pârvu definea credinţa ca „putere de a iubi“. Credeţi că acolo unde este dragoste, este şi credinţă?

 

Aşa cum aflăm din Sfânta Scriptură, dacă omul nu are dragoste, nimic nu este. De aceea, putem să apreciem că în orice împrejurare, tăria credinţei este dată de puterea de a iubi. Altfel spus, un suflet pustiit, aflat în momente de veşnică îndoială, bântuit de toate poftele trupeşti şi chinuit de mari încercări izvorâte din necredinţă, este lipsit de ajutorul Duhului Sfânt şi nu va putea să găsească puterea de a iubi. Aşadar, credinţa se măsoară prin capacitatea omului de a iubi, prin insuflarea de către Sfântul Duh a acelei stări speciale de deschidere a sufletului către omul de alături. Bineînţeles, acolo unde este capacitate de jertfire, acolo este şi credinţă, iar credinţa zămisleşte în sufletul omului iubire. Iubirea este asemenea corolei unei flori: rădăcinile absorb hrana materială din pământ, frunzele o prelucrează şi o dirijează spre cele tainice ale plantei, iar floarea cu petalele ei frumos colorate este rodul împreună-lucrării rădăcinilor, frunzelor şi întregii plante, în ansamblu. Deci şi în credinţă puterea de a iubi poate da rod bun prin fapte bune, bineplăcute lui Dumnezeu.

 

Cum trebuie să fie „credinţa lucrătoare prin iubire“?

 

Apreciem că nimic nu poate să convingă sufletul omului de a persista în virtute ca puterea cea mare a iubirii. Aşadar, numai prin iubire credinţa devine lucrătoare, numai prin intermediul iubirii omul este capabil să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu, numai prin iubire se poate orienta pe drumul vieţii. De altfel, prin iubire se defineşte şi capacitatea de autocunoaştere a omului, deci, în ultimă instanţă, capacitatea de înţelegere a lui Dumnezeu cel necuprins. În orice împrejurare, credinţa are nevoie de ajutorul şi de prezenţa Duhului Sfânt ca să rămână neclintită. Şi dacă pentru a rămâne neclintită credinţa are nevoie de ajutorul Duhului Sfânt, acest ajutor rămâne în noi doar dacă noi suntem în stare să ducem o viaţă curată şi dacă facem fapte bune. Astfel, în sufletul nostru se înrădăcinează credinţa cea adevărată, capabilă să înduplece Duhul Sfânt să rămână în noi. Căci este scris că viaţa virtuoasă este pentru credinţă ceea ce este hrana pentru trup; aşa cum trupul nu poate trăi fără hrană, aşa şi credinţa nu poate trăi fără fapte bune: „fără fapte, credinţa este moartă“ (Iacov 2, 20).

 

Poate fi vorba despre „crede şi nu cerceta“?

 

Credem că, pornind de la cuvintele Mântuitorului: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut“, putem dezvolta ideea că omul zilelor noastre, chiar şi cel aflat în locuri în care contactul nemijlocit cu valorile morale şi ale tradiţiei este suprimat, rămâne cu convingerea că nu poate întreprinde nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Aşadar, „crede şi nu cerceta“ nu îşi pierde, în acest context, din adâncimea sensului, ci redevine adevăr revelat, aşa cum a fost înţeles în contextul credinţei strămoşeşti.

 

Sfântul Chiril al Alexandriei leagă credinţa de cunoaşterea lucrurilor credinţei, pornind de la: „Noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu“ (Ioan 6, 69). Credinţa este înaintea cunoaşterii, după cuvântul proorocului: „Dacă nu credeţi, nu veţi sta în picioare“ (Isaia 7, 9). Prin dreapta credinţă se realizează cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărului Său şi tot prin credinţă ne ridicăm „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13).

Cum ne este pusă la încercare credinţa?

 

Omul contemporan este supus încercărilor de tot felul pentru a i se verifica puterea credinţei în Dumnezeu. Omul tare, cu grijă de el şi treaz, ajunge prin ispite mai puternic, pe când omul trândav şi nepăsător se clatină şi cade îndată, nu din pricina ispitelor, ci din pricina slăbiciunii voinţei. Totuşi, nimeni când este ispitit să nu zică: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu e la adăpost de ispita răului şi El în Sine nu ispiteşte pe nimeni. Aşadar, credinţa ne este pusă la încercare în diferite moduri. Numai nădejdea, dublată de o credinţă puternică, împreună cu fapta bună sunt în măsură să transforme aceste încercări în întâmplări de viaţă pe care să le putem depăşi cu relativă uşurinţă.

 

Care sunt cărţile pe care le recomandaţi pentru întărirea în credinţă?

 

Orice om care doreşte să urmeze o cale are nevoie de câteva indicatoare, pe care să le folosească în călătoria sa şi care să îl călăuzească pe drumul cel bun, fără riscul de a aluneca sau de a cădea în prăpastie. De asemenea, orice om care urmează un drum se gândeşte la destinaţie: unde va ajunge, când va ajunge, cum va ajunge, care este ţinta călătoriei sale. Dar pentru a ajunge la destinaţie îţi trebuie şi un bagaj pe care să îl iei cu tine şi de care să te foloseşti pe parcurs; un bagaj în care să pui cele trebuitoare drumului.

 

Din bagajul credinciosului, oricare ar fi drumul pe care porneşte, nu trebuie să lipsească: Sfânta Scriptură, Vieţile sfinţilor, Credinţa de învăţătură ortodoxă; acestora li se vor adăuga Psaltirea şi Ceaslovul, cărţi de mare folos duhovnicesc pentru toţi călătorii dreptcredincioşi.

 

Petre Ţuţea spunea că „poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu este rugăciunea“. Care este legătura dintre rugăciune şi credinţă?

 

Rugăciunea este un mare bun şi un păzitor mântuitor al credinţei sufletelor noastre, dar numai atunci când facem lucruri vrednice de rugăciune şi nu ne arătăm nevrednici de dânsa. 

Rugăciunea este, de asemenea, liman bun celor înviforaţi şi doctorie mântuitoare, care împiedică păcatele şi vindecă nelegiuirile. Rugăciunea este, în aceeaşi măsură, forma prin care se ajunge la Dumnezeu. Or, dacă rugăciunea ne apropie de Dumnezeu şi ne conduce la El, este de la sine înţeles că viaţa întru rugăciune este bineplăcută lui Dumnezeu. Aşadar, între credinţă şi rugăciune este o strânsă legătură: una o condiţionează pe cealaltă, una nu poate exista fără cealaltă. Credinţa fără rugăciune este ca un pom fără de roade, este imaginea unui suflet pustiit. Tot Petre Ţuţea, vorbind despre omul necredincios, afirma că: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri“.

 

Cum se împacă credinţa şi raţiunea în secolul al XXI-lea?

 

Secolul al XXI-lea este o perioadă de adânci prefaceri, marcate de globalizare, o perioadă caracterizată de profunde crize financiare, sociale, economice, un timp al răsturnărilor de situaţie şi al blocajelor de tot felul. Secolul XXI şi-a pus pecetea şi pe credinţa oamenilor, atrăgând-o înspre înstrăinare. Dezvoltarea ştiinţelor poate sluji revenirii omului la credinţa strămoşească, astfel încât „tradiţionala dezbinare“ poate fi depăşită şi chiar poate deveni factor coagulant, într-o lume a înstrăinării şi a îndepărtării omului de Biserica lui Hristos. Credem că Bunul Dumnezeu ne va lumina pentru a regăsi drumul spre normalitate şi ne va face capabili să descoperim, prin rugăciune, poarta spre El.