Ce este moartea?
Origen, Convorbirile cu Heraclide, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, p. 342
„Voi căuta să definesc mai întâi ce se înțelege prin cuvântul «moarte» și să arăt apoi în câte înțelesuri e folosit acest cuvânt. De aceea voi încerca să înfățișez toate aceste înțelesuri nu după greci, ci așa cum se cunosc ele din Sfânta Scriptură. Poate că cineva care e mai înțelept decât mine va mai prezenta și altele. Cât despre mine, deocamdată cunosc trei feluri de «moarte». Care sunt acestea? Mai întâi, scris este că viețuim pentru Dumnezeu, noi care am murit păcatului (Romani 6, 8). Aceasta e moartea cea fericită, prin care murim păcatului. De această moarte a murit Însuși Domnul meu: Căci ce a murit păcatului a murit odată pentru totdeauna (Romani 6, 10). Dar mai cunosc și o altfel de moarte, aceea prin care murim față de Dumnezeu, așa cum stă scris: Sufletul care a greșit va muri (Iezechiel 18, 4). În sfârșit, mai cunosc și o a treia moarte, potrivit căreia socotim de obicei că cei care au părăsit trupul au murit, așa cum se spune în cartea Facerea: Zilele vieții lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani și apoi a murit (Facerea 5, 5). Așadar, din cele trei feluri de a muri, să vedem în ce fel se poate spune că sufletul omenesc e nemuritor sau - în caz că el nu e nemuritor în toate aceste trei feluri - cum se face că el totuși este nemuritor măcar într-unul din acestea. Când avem în vedere moartea obișnuită, desigur că toți câți suntem oameni murim, și anume, de o moarte care e un fel de lichidare, de încetare. Cât despre suflet, nici un suflet nu poate muri de o astfel de moarte, pentru că dacă ar muri, atunci el n-ar mai fi pedepsit după moarte, cum stă scris: În zilele acelea vor căuta oamenii moartea și nu o vor afla (Apocalipsa 9, 6). Deci sufletele pedepsite vor căuta moartea, vor dori să nu mai trăiască pentru altceva decât ca să-și primească pedeapsa. De aceea se spune: Vor căuta oamenii moartea și nu o vor afla și vor pofti să moară (Apocalipsa 9, 6). În acest înțeles, orice suflet omenesc este nemuritor.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XV, 39-40, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 166
„Acela, (...)care s-a mutat, în cele lăuntrice, din moarte la viață, trăiește cu adevărat în veac și nu moare. Chiar dacă trupurile unor astfel de oameni se descompun pentru un timp, ele se vor scula iarăși, întru slavă, pentru că sunt sfințite. De aceea zicem că moartea creștinilor este somn și odihnă. Dacă, însă omul ar fi nemuritor și după trup, toată lumea văzând acest lucru extraordinar — că trupurile creștinilor nu se strică — ar face binele nu de bună voie, ci dintr-o oarecare constrângere. Dar pentru aceasta Dumnezeu rânduiește astfel lucrurile și are loc descompunerea trupurilor, ca să se vădească și să cunoască odată întru totul liberul arbitru pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor de la început și să se arate că de voia omului depinde să se întoarcă spre bine sau spre rău. Nici cel desăvârșit (nu este împins de vreo putere) la săvârșirea binelui, după cum nici cel ce s-a afundat în păcat și s-a făcut vas al diavolului prin care toată lumea a fost condamnată, nu este legat de vreo necesitate pentru a săvârși răul; chiar și acesta are libertatea de a deveni vas al alegerii și vieții. La fel și cei „îmbătați” de divinitate, deși plini și încătușați de Duhul Sfânt, nu sunt constrânși de vreo putere, ci au libertatea de a se întoarce și de a face ceea ce vor în acest veac.”
(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)