Ce facem cu folclorul?

Pe timpul comunismului am fost îndoctrinaţi cu noţiunea de folclor nou. Propaganda dorea ca poporul să creeze alte legende şi balade pornind de la tractoare şi combine, brigadieri fruntaşi şi ţărănci activiste. Situaţia era jenantă şi nu făcea decât să arunce în deriziune un domeniu de o inestimabilă valoare a culturii noastre. Dar acum?

 

Folclorul acum are tot mai puţină căutare. Sunt specialiştii care cercetează, dar săpând într-un pământ arid. La Facultatea de Litere, disciplina pare să-şi fi pierdut din prestanţa de odinioară. Profesorii sunt conştienţi de aceasta şi încearcă onorabil să salveze ce pot. Pe de altă parte, puţini sunt tinerii care vor să facă cercetare într-un asemenea domeniu. Vremurile noi, dominate de morbul globalismului, nu mai fac loc tradiţiilor şi datinilor. Farfuria plată a lumii în care trăim exclude din capul locului ideea oricărui relief. Nu mai avem adâncimi şi nici piscuri. Ne complacem într-un conformism consumatorist, în care zborul şi visarea sunt atitudini desuete. Folclorul, în ciuda mentalităţii rutinate, este un asemenea zbor şi un asemenea vis. Adevăratul folclorist, plecând de la Hasdeu bunăoară sau Nicolae Densusianu, a fost un autentic visător. Şi zburător. Zbura în răspăr pentru a recupera un teritoriu al miturilor şi al basmelor. Basmul nu este ceva gratuit, pur estetic sau bun doar pentru fantezia copiilor. Basmul reprezintă un limbaj al simbolurilor, care nu se poate altera odată cu trecerea timpului. Mircea Eliade a fost un istoric al religiilor, dar în egală măsură şi un folclorist. A studiat folclorul naţional având certitudinea că explorează o mină de diamante. Comentariile sale la legenda Meşterului Manole conţin tâlcuri adânci, care situează bine-cunoscuta poveste într-un orizont al sublimei spiritualităţi. De asemenea, comentariile autorizate care au onorat Mioriţa au scos balada din zona interpretărilor facile. De aceea un creştin adevărat tratează folclorul cu maximă seriozitate şi nu-l consideră un fenomen care nu ar avea nici o legătură cu transcendenţa. Doar structuraliştii au retezat rădăcinile din cer ale folclorului şi l-au privit ca pe un sistem terestru, strict relaţional, din care sensul spiritual ar fi, chipurile, absent.

 

În perioada postbelică, în măsura dramului de libertate primit de la partid, am avut o şcoală de folclor valoroasă pornind de la Mihai Pop, Ovidiu Bârlea, Pavel Ruxăndoiu, Gheorghe Vrabie şi sfârşind cu Nicolae Constantinescu şi evident Mihai Coman. Acesta s-a afirmat din anii â80 ca un cercetător asiduu, care, chiar dacă refuza miza eliadescă, făcea o treabă cinstită, în sensul în care elimina cu discreţie, dar şi cu fermitate noţiunea de folclor nou şi propunea lucrări academice. „Izvoare mitice“, „Sora soarelui“, până la ce a publicat după 1990 grupate sub titlul de „Studii în mitologie“, ilustrează un spirit care spăla folclorul de impurităţi ideologice şi-l aşeza sub lupa structuralistă. Din păcate, acum nici asemenea cercetători nu mai avem. De aceea am pus o întrebare alarmantă. Ce facem cu folclorul? Vom mai descoperi balade, descântece, colinde care să înfioare cugetul? Se vor mai ivi bătrâni ca din altă lume care ne vor povesti legende despre îngeri şi sfinţi înfrăgezind pământul sub paşii lor? Sau de abia acum se va naşte monstruosul folclor nou, în care nu vor mai apărea combine şi tractoare, ci mall-uri şi jeepuri? Folclorul are capacitatea de-a ne determina să regândim simbolismul cosmic dintr-o perspectivă care o întregeşte pe aceea strict religioasă. Folclorul nu este ceva păgân şi imanentist, ci are o dimensiune celestă, a cărei rezonanţă nu poate fi înăbuşită. Institutele de etnografie şi folclor care încă mai funcţionează în ţară ar avea datoria să se reformeze pornind de la asemenea premise. Nu insectar de datini, ci potir al tainei, doar aşa folclorul poate fi salvat atât de la uitare, cât mai ales de la măsluire. (Dan Stanca)