Ce legătură este între migdal şi pronie?

Unele pasaje biblice pur şi simplu ne depăşesc logica noastră modernă. Sunt introduse elemente care n-au nici o legătură cu contextul, dar la care se face referire expresă. Ar trebui să ne revizuim logica sau să revizuim textul biblic?

În primul capitol al cărţii Ieremia, după chemarea profetului, primul cuvânt al Domnului către el este unul destul de straniu: "Apoi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: "Ieremia, ce vezi tu?" Şi eu am răspuns: "Văd un toiag din lemn de migdal". Zisu-mi-a Domnul: "Tu ai văzut bine, că Eu priveghez asupra cuvântului Meu, ca să-l împlinesc!"" (Ieremia 1:11-12). Partea finală, care priveşte pronia (Dumnezeu priveghează asupra cuvântului Său şi-l împlineşte), este în regulă. Dar prima parte, arătarea unui toiag de migdal, ridică nedumeriri (unul de măslin nu era potrivit?). La prima lectură, pare un test oftalmologic: Dumnezeu îi arată un toiag şi verifică dacă profetului îi funcţionează bine senzorii: "Tu ai văzut bine". Dar ce legătură au toate acestea cu partea finală despre pronie? Pasajul seamănă cu cazul în care în toiul unei discuţii despre primul Sinod Ecumenic, un interlocutor ar replica: "Şi eu am un frate la Braşov". O situaţie similară se întâlneşte în cartea lui Amos: "Şi iată ce mi-a arătat Domnul Dumnezeu: se făcea un coş cu poame, şi mi-a zis: "Ce vezi tu, Amos?" Si a grăit Domnul către mine: "Vine sfârşitul poporului Meu Israel, căci nu-l voi mai trece cu vederea! Şi în ziua aceea cântările templului se vor preface în tânguiri, zice Domnul Dumnezeu. Hoiturile vor fi fără de număr; oriunde se vor arunca va fi tăcere!" (Amos 8:1-3). Testul vederii Ca şi la Ieremia, şi aici profetului i se face testul vederii: "Ce vezi, tu, Amos?", atât că după Biblia Sinodală Iahve nu mai aşteaptă răspunsul. Ca o mică paranteză, plecând de la variantele din Textul masoretic şi Septuaginta, ar trebui inserat în traducerea românească şi răspunsul lui Amos: "Şi eu am zis: Un coş cu poame (de vară)". Urmează însă descrierea pedepsei care nu pare să aibă nici o legătură cu arătarea panerului de fructe. Oare şi pe vremea aceea să fi existat expresia de "natură moartă", care ar sugera astfel "sfârşitul poporului"? Deloc. Dar cele două texte le dovedesc încă o dată, dacă mai era nevoie, celor care se îndoiesc de necesitatea recursului la Textul ebraic masoretic că nu poţi folosi exclusiv Septuaginta. Septuaginta este o tradiţie textuală biblică (Emanuel Tov ar spune "martor textual"), dar este şi o traducere, iar în orice proces de traducere sensurile mai adânci ale cuvintelor se pot pierde. De aceea Sf. Epifanie de Salamina, unul dintre puţinii Sfinţi Părinţi care ştiau limba ebraică, aminteşte de "puterea cuvintelor ebraice" (ton hebraikon logion ten dynamin) (Despre măsuri şi greutăţi, 7. Cf. E. Moutsoulas (ed.), "To peri metron kai stathmon ergon Epiphaniou tou Salaminos", în: Theologia 44 (1973), pp. 157-198, aici pp. 164-165). Avem de-a face cu jocuri de cuvinte intraductibile în alte limbi. În primul caz, Ieremia vede un toiag de migdal (ebr. şaqed), semn că Dumnezeu priveghează (ebr. şoqed) asupra cuvântului Său. În textul grecesc nu este nici o legătură între toiagul de migdal (bakteria karyine) şi verbul "a priveghea" (gregoreo), sugestia rămânând, foarte voalat, poate doar prin prezenţa toiagului care reprezintă autoritatea. În al doilea caz, Amos vede un coş de fructe de vară (ebr. qaiţ) care anunţă sfârşitul (qeţ) care vine asupra poporului. Dacă am rămâne doar la Septuaginta, am crede că Amos vede un coş de păsărar (gr. angos ixeutou, cf. Biblia lui Anania), adică o capcană pentru prins păsări şi aceasta ar sugera pedepsirea (prinderea) poporului de către Dumnezeu. Viziuni-ghicitoare Care este funcţia unor asemenea viziuni? Am putea să le numim "viziuni-ghicitoare", iar rolul lor devine mai clar dacă analizăm secţiunea viziunilor din cartea lui Amos. La începutul capitolelor 7 şi 8 (respectiv 7:1-9; 8:1-3) se regăsesc patru viziuni, primele două având un profil diferit de ultimele două. Primele două viziuni, lăcustele (Amos 7:1-3) şi focul (7:4-6), sunt viziuni explicite prin ele însele. Un roi imens de lăcuste şi un incendiu devastator nu au nevoie de nici o lămurire suplimentară: sunt nenorociri, pedepse pentru care nimeni nu se bucură. Următoarele viziuni însă, firul de plumb (7:7-9) şi coşul cu poame de vară (8:1-3), sunt introduse prin întrebarea lui Iahve: "Ce vezi, tu, Amos?" (7:8; 8:2), la care profetul răspunde. I se solicită practic profetului o simplă descriere a viziunii, descriere pe care Dumnezeu în replica dată o pune în legătură cu mesajul care trebuie transmis. Aceste viziuni-ghicitoare sunt, altfel spus, viziuni ce au nevoie de interpretare, iar tâlcuirea porneşte de la propriile observaţii ale profetului. Interesant că dacă primele două viziuni, lăcustele şi focul, sunt în final retrase de Iahve din milă, dar şi ca urmare a intervenţiei profetului, celelalte viziuni nu mai sunt negociate; ele se vor împlini întocmai, aducând pedepsele asupra poporului. Viziunile de tip "ghicitoare" au aşadar drept caracteristică împlinirea sigură, fără posibilitatea retragerii pedepsei ca în cazul pocăinţei ninivitenilor din cartea lui Iona. Putem să lărgim sfera discuţiei luând cele două texte ca exemple. Cred că devine clar că o traducere a Sfintei Scripturi are neapărată nevoie de note explicative. Asemenea jocuri de cuvinte, specifice limbii originale, nu pot fi reproduse în textul românesc, iar parantezele ar îngreuna foarte mult lectura. Recursul la textul ebraic Pe de altă parte, constatăm că Septuaginta, fiind o traducere, eludează asemenea sensuri profunde. Deducem că recursul la textul ebraic rămâne neapărat necesar pentru traducerea Vechiului Testament în limba română. Am repetat şi cu alte ocazii că Sfinţii Părinţi au folosit în exegeza biblică şi alte versiuni în afară de Septuaginta: traducerile iudaizante ale lui Aquila, Symmachus şi Theodotion din secolul 2 d.Hr. Din păcate sunt încă mulţi aceia care se tem de textul ebraic pe motivul că ar fi "contaminat" de interpretări rabinice, chiar anticreştine, plecând de la realitatea că Textul masoretic este mult mai tânăr decât Septuaginta. Septuaginta a fost tradusă în secolele 3-2 î.Hr. (deja prologul grec al Înţelepciunii lui Iisus fiul lui Sirah o presupune, el fiind redactat după anul 132 î.Hr., adică al 38-lea an al regelui Ptolemeu VIII Everghetes; din păcate, acest prolog lipseşte din Biblia Sinodală). Textul masoretic se găseşte în manuscrise târzii (secolele 9-10 d.Hr., cel mai vechi manuscris complet fiind Codexul de la Petersburg scris în 1008 d.Hr., folosit de altfel la întocmirea ediţiei critice actuale, Biblia Hebraica Stuttgartensia, dar şi la cea în lucru, Biblia Hebraica Quinta). Pe de altă parte, vocalizarea textului ebraic şi stabilirea accentelor de cantilaţie au însemnat un proces îndelungat, între secolele 2-9 d.Hr., încheiat prin impunerea manuscriselor din familia de scribi Ben Aşer. Aceste detalii tehnice i-au dus pe susţinătorii exclusivi ai Septuagintei să privească Textul masoretic cu suspiciune. Până în secolul 9 d.Hr., sinagoga nu doar că s-a delimitat de Biserică, ci i-a fost chiar potrivnică. Greu de crezut, argumentează ei, că învăţaţii care au păstrat textul ebraic să nu fi intervenit. Răspunsul la această problemă este foarte simplu. Am mai făcut referire la el, dar merită repetat mai detaliat. Când discutăm de textul ebraic, trebuie să distingem între textul consonantic (ebraica se scria iniţial doar cu consoane) şi vocalizarea şi accentuarea, stabilite ulterior. Cercetătorii biblici pornesc întotdeauna de la textul consonantic, celelalte aspecte fiind secundare. Sunt cazuri când vocalizarea sau semnele de cantilaţie (care servesc şi la despărţirea versetului pe unităţi logice) au fost realizate defectuos şi trebuie îndreptate. Or, când polemicile dintre sinagogă şi Biserică au izbucnit în secolul 2 d.Hr. (cf. Sf. Iustin Martirul şi Filozoful), textul ebraic consonantic devenise deja un bloc monolitic asupra căruia nu mai puteau fi operate intervenţii. Păstrarea lui în ceea ce va deveni Textul masoretic poate fi urmărită comparând manuscrisele biblice târzii din sec. 9-10 d.Hr. cu manuscrisele biblice din Qumran (de exemplu marele sul al cărţii Isaia). Cu excepţia unor foarte mici diferenţe, toate secundare, textul ebraic s-a păstrat intact în primul mileniu. Dar să presupunem că într-adevăr Textul masoretic are lecţiuni anticreştine. Sfinţi Părinţi precum Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul şi Sf. Ioan Gură de Aur citează în operele lor exegetice variante din Aquila, Symmachus şi Theodotion, în condiţiile în care ştiau foarte bine că acele traduceri s-au făcut din motive polemice. Respingând Septuaginta folosită de creştini, sinagoga îşi produce noi traduceri care să fie fidele variantei ebraice. Acestea ar putea fi, cu mai multă convingere, bănuite că sunt anticreştine, şi totuşi Părinţii le folosesc în comentarii fără să le incrimineze de partizanat. Revenind la cazul nostru, nu trebuie să renunţăm nici la logică şi nici să revizuim pasajul biblic, ci să observăm că excluzând recursul la textul ebraic pentru traducerea şi interpretarea Vechiului Testament renunţăm nu numai la o sursă istorică importantă (un martor, textul veritabil), ci şi la simpla înţelegere a sensului unei pericope.