Ce rânduieli bisericeşti trebuie să împlinească doi soţi care au divorţat şi s-au împăcat?
Sfinţenia şi măreţia Tainei Cununiei nu poate fi exprimată mai bine decât a făcut-o Sfântul Apostol Pavel, în cuvintele: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică“ (Efes. 5, 32). Din afirmaţia paulină înţelegem că împlinirea Tainei nu este posibilă decât în Hristos şi în Biserică; Taina a fost creată de Dumnezeu după chipul unirii spirituale dintre Hristos şi Biserică, pe de o parte; iar pe de altă parte, unirea aceasta este icoana pe care o are de împlinit, de realizat cuplul familial.
Din aceste considerente reiese importanţa Tainei Cununiei, ţinta şi finalitatea acesteia, care (ca de altfel toate Tainele Bisericii) deşi se săvârşeşte aici, în lumea aceasta, are totuşi finalitate în Împărăţia lui Dumnezeu.
Având obârşie şi întemeiere dumnezeiască, după cum ştim din referatul biblic al Creaţiei (Fac. 1, 26-28; 2, 18 şi 24) şi după cum afirmă Mântuitorul: „N-aţi citit că Cel Ce i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup“ (Mt. 19, 4-5), Căsătoria, Nunta sau Taina Cununiei trebuie abordată numai din perspectiva voinţei divine, atât ca act creator, cât şi ca împlinire a vocaţiei îndumnezeirii omului: bărbat şi femeie, uniţi de Dumnezeu, şi nu de oameni. De aceea, atunci când privim cununia în raport cu trăinicia şi indisolubilitatea ei versus destrămarea acesteia, este absolut necesar să ne raportăm la cuvintele Mântuitorului, care exprimă voinţa divină: „Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă“ (Mt. 19, 6).
Aşadar, căsătoria este indisolubilă şi nimeni nu are dreptul să o „desfacă“, pentru că nu există o voinţă şi o putere superioare celei Divine; numai moartea unuia sau a ambilor soţi poate produce „desfacerea“ căsătoriei sau despărţirea celor doi. Despărţirea sau divorţul, fie în Vechiul Testament, fie în Noul Testament, a fost şi va rămâne ca o anormalitate pe care Dumnezeu o îngăduie pentru slăbiciunea omenească, după cum îi răspunde Mântuitorul lui Petru la întrebarea acestuia de ce Moise a dat voie ca bărbatul, în anumite situaţii, să dea „carte de despărţire“: „Pentru învârtoşarea inimii voastre v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa“ (Mt. 19, 8). Cu toate acestea, anomalia divorţului a existat şi există şi în familiile creştine, binecuvântate de Dumnezeu; însă nu există decât un singur motiv pentru care este permis divorţul, sau, mai corect spus, o singură situaţie produce distrugerea căsătoriei şi implicit divorţul: desfrâul sau adulterul; motiv pentru care şi Mântuitorul afirmă: „Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter“ (Mt. 19, 9). Deşi creştinii au cunoscut porunca lui Dumnezeu în raport cu căsătoria, o parte din ei nu au respectat-o; astfel, treptat, slăbind etosul creştin şi instaurându-se o viaţă creştină mai liberă şi permisivă în raport cu patimile, a apărut divorţul şi-n sânul familiilor acestora. Cât de grav a fost sancţionat păcatul adulterului reiese şi din faptul că trei erau păcatele mari pentru care, în creştinismul primar, se făcea spovedanie publică şi, evident, penitenţă publică: apostazia, uciderea şi adulterul. Din starea creată de aceste păcate, creştinul ieşea însă prin mărturisirea păcatului, hotărârea şi angajamentul de a-l părăsi, urmate de o perioadă de canonisire (penitenţă) şi de reintegrare în Trupul Bisericii. Divorţul (deoarece căsătoria era reglementată juridic din punct de vedere civil şi pentru creştini, după dreptul roman, până la domnia împăratului bizantin Leon al VI-lea Înţeleptul, cu începere de când căsătoria va fi reglementată doar de Biserică) era pronunţat de puterea civilă. În situaţia aceasta, Biserica nu pronunţa divorţul, ci doar îl lua în considerare, acceptând recăsătorirea celor divorţaţi, de cel mult încă două ori, generând o rânduială liturgică ce nu este Taină, pentru căsătoria a doua şi a treia, ca o îngăduinţă şi o binecuvântare, pentru ca cei recăsătoriţi să nu trăiască fără acea binecuvântare. Căsătoria a patra, în Biserică era şi este interzisă, fiind considerată spurcată. A fost un timp în istoria Bisericii când aceasta, fiind singura responsabilă de căsătorie, era determinată să „constate“ şi să „recunoască“ divorţul şi sub aspect civil şi juridic.
Sunt situaţii însă în care cei doi soţi care au divorţat se împacă după un timp şi doresc să-şi continue viaţa împreună şi chiar să se recăsătorească. Întrebarea care se pune aici, din perspectiva Bisericii, este aceasta: este suficient ca ei să se împace şi să-şi continue viaţa familială şi implicit conjugală, sau trebuie ca Biserica să săvârşească o rânduială prin care cei doi să reprimească binecuvântarea de a vieţui împreună?
Indiferent din ce motiv au divorţat, ieşind astfel din comuniunea Bisericii, ei sunt reprimiţi şi reintegraţi prin Taina Pocăinţei; şi-şi recapătă starea de dinainte renăscând prin Taina Pocăinţei, ceea ce nu ar mai necesita o rânduială nouă în vederea repunerii lor în starea de mire şi mireasă, întrucât ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni nu poate desface. Aşa cum, în cazul în care cei doi au copii, nu vor pierde calitatea de mamă şi de tată, chiar dacă divorţează, şi nu pot anula relaţia părinte-copil, pentru că este o legătură indisolubilă, la fel şi unirea lor în Taina Cununiei este indisolubilă şi se poate reface prin renaşterea lor spirituală. Apar însă două probleme delicate:
‑1. când unul dintre cei doi s-a recăsătorit;
‑2. când, fie în urma unor relaţii extraconjugale, fie în urma unei noi căsătorii, se nasc copii.
Şi în primul, şi în al doilea caz, nu este necesară administrarea căsătoriei a doua sau a vreunei alte rânduieli, doar prin Taina Spovedaniei şi prin pocăinţă profundă se pot întoarce unul la celălalt, asumându-se reciproc, în starea în care au ajuns.
Deşi în istoria Bisericii noastre a existat o rugăciune corespunzătoare dezlegării cununiei, pentru a putea fi pronunţat divorţul, alcătuită în 1942 de către mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, aceasta nu s-a impus şi nici nu s-a păstrat. Şi, în consecinţă, după cum nu ar putea fi o rânduială pentru producerea divorţului, pentru că ar încălca porunca Mântuitorului, tot aşa nu poate exista o rânduială de reintegrare a celor doi în Taina Cununiei pe care au primit-o. Nu există decât renaşterea, prin Pocăinţă, la viaţa în Hristos şi reintegrarea lor în Trupul Bisericii. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)